Bakaba




Caut o frumusețe pierdută,o dragoste adâncă,o senzație tremurătoare de siguranță afectivă. Simt freamătul vieții cum răzbate tumultuos din străfundurile ființei mele,revedicând dreptul la libertate. De ce nu mă pot liniștii? De ce nu mă pot mulțumi cu normalitatea? De ce nu mă pot pierde în lumea obișnuită așa cum o fac alții?
De unde să încep? Ce expresie a disperării să folosesc? Aș vrea să urlu odată cu marea! Să mă înalț spre văzduhuri alături de vulturi pentru ca apoi să mă prăbușesc sălbatic asupra lumii și să o fac să mă privească o clipă numai pe mine. Aș vrea să pot sări de pe un continent pe altul într-un dans al simbolurilor eterne,culegând sufletele pierdute într-un singur atom de cristal rătăcit într-un ocean neștiut. Atunci m-aș preface în vânt și aș sufla peste oameni și aș dărâma vise și aș construi sentimente. Și vântul se duce,se termină,se pierde. Iar după vânt rămâne lacrima. Lacrima suferinței amorfe în care sunt prinse bucuriile oamenilor și din care mai pică din când în când câte un strop de fericire anostă peste planeta albastră,dar întotdeauna mult prea puțină pentru a alina zbuciumul neîmplinirii constante.
Și iată-ne din nou,pe noi oamenii,pierduți într-o veșnicie pustie,unde faptele noastre sunt doar umbre diforme alături de senzații obscure,înotând într-un ocean de vânt liniștit ca un vulcan mort în mijlocul unui inel de speranțe,departe.
Dar Salvare!!!! Sună telefonul! Încă odată bunul meu prieten mobil mă smulge din ghearele imaginației pentru a mă arunca din nou în obscuritatea realitătii….