~1~


ÃŽnger?


-Dacă aș fi știut ce e acela un zâmbet, poate aș fi ridicat colțurile gurii pentru o clipă. Mi-am dorit de atâtea ori să iubesc, și am simțit asta de fiecare dată. Și de fiecare dată mi-am spus: "De data asta e cu adevărat".

Desigur că discursul meu psihologic despre propriile-mi gânduri nu îmi afecta judecata. Știam că pornesc înspre un drum lung și nu știam unde voi ajunge. Nici acum nu știu, întrucât încă mai străbat sălbăticia noțiunilor.

De dimineață, de cum te trezești, îți trec prin minte toate aceste gânduri... Probabil ești prea ignorant sau prea leneș ca să le dai importanță.

Întorcându-mi capul, m-a surprins lumina felinarului ce îl avea aprins înspre mine. Nu știam cine e, sau de unde vine, și nici nu eram curios.

În Rai, gândurile nu au gen. Oamenii nu au gen. Iubirea e pură, și totuși prea ciudată pentru a fi înțeleasă.
De departe înțelesesem că această întâlnire nu era ceva obișnuit. Clienții obișnuiți erau oameni tăcuți și mai degrabă singuratici.

-Mie unul, nu mi-a plăcut niciodată singurătatea. Dar am învățat-o și am acceptat-o ca pe o formă de existență. În tot acest timp, mi-am pus nenumărate întrebări legate de întregul Univers, dar apoi mi-am dat seama cât de inutilă îmi e munca. Așa am realizat că trebuie să accept totul ca atare.
-Dar nici până acum nu ai reușit.

-Nu...

Avea un stil deosebit de a îmi insufla cuvintele. Relația noastră era mai degraba una spirituală. Nu ne vedeam niciodată, și nici curiozitatea unei atracții „magnetice“ nu mă determina să îmi doresc mai mult. Parcă, în toată ceața ce ma înconjura, rațiunea era singurul meu ghid.

-Ceea ce scrii tu, mi-a zis, are o tentă abstractă. Evident că dacă cineva ajunge să te privească în ochi, îți poate înțelege toate sensurile. Ambiția cu care ai întrecut toate obstacolele vieții e un lucru fascinant. Cred că oricine în situația ta era instituționalizat într-un spital de boli mintale. Ciudată această dorință de cercetare în domeniu, nu crezi?...-și, înainte de a îi putea răspunde, a zis:-Da, dar ce ar trebui să mă mai mire la tine?

-Sunt un om chiar foarte normal. Duc două vieți separate, dar fiecare e una normală. Sunt diferite, dar mereu se întrepătrund. În fine, și a fi nebun e ceva normal. Mi-as dori să pot...

-Știu cum e. Știu ce greu e să gândești. Ajungi chiar să îți sacrifici timp, ajungi chiar să crezi, să simți ce spui. Cred că asta e ultima fază a bolii.
-Și după aia ce urmează?

-....Urmează...moartea, cred...

-Moartea?! Ce legatură are moartea cu toate astea?!...Hm...vorbești despre o moarte fizică sau una spirituală? Pentru că moartea fizică, deși ar părea o binecuvântare, ți-ar ține captive toate gândurile, luându-ți posibilitatea de a le pune pe hârtie. Pe când pe plan spiritual, capitulezi definitiv și fără repercusiuni.

-Da, dar totuși - zise - să sfârșești un capitol așa tragic? E o rupere cam bruscă, nu crezi? Omul suferă toată viața pentru că inima lui, atât cea fizică, dar și cea spirituală, nu poate face față unor șocuri atât de puternice. Eu cred că asta e explicația.

-Nu, aici te contrazic...-Făceam asta mai mult din plăcerea unei discuții in contradictoriu, nu pentru că nu i-aș fi dat dreptate, sau pentru că nu îi acceptam punctul de vedere. - Cred că omul e pedepsit la o viață ca cea pe care o ducem noi. Chiar mă întreb uneori, care e cea mai mare pedeapsa pe care am primit-o? Viața? Suferința? Iubirea? Gândirea?!

-Da...ai dreptate...acum îți înteleg și povestea...

Îi plăceau poveștile mele, deoarece știa că sunt produse pe parcursul rostirii lor. Totul devenea cu atât mai interesant, cu cât conținutul lor și punctul culminant era determinat de starea mea de spirit. Mie, personal, îmi plăcea - după ce stăteam aplecat ore în șir asupra gândurilor mele - să mă ridic, să mă las pe spate și să îmi desfac aripile. Era o senzație unică...simțeai greutatea multitudinii de pene cum te trăgea pe spate, pocnindu-ți oasele pieptului. De fiecare dată, ca un semn ceresc parcă, îmi cădea o pană, și de fiecare dată îmi spuneam: “am mai îmbătrânit“.

Uneori treceau zile, sau chiar săptămâni fără să am ocazia să fiu singur cu gândurile mele. Alteori, mă biciuiam spunându-mi că nu merg destul de departe. Oricum, până la gândul finit străbăteam de multe ori un drum lung și anevoios. Am avut doar câteva gânduri valoroase în viață. Probabil nu sunt singurul care le-a avut.

Am ajuns la concluzia că mă atașez prea repede de oameni, și că viața nu e chiar așa scurtă pe cât pare.
Pentru noi nimic nu e suficient. Nici bucuria, când e, nu e suficientă, nici suferința, când e, nu ne e de ajuns. Se pare că ne place să ne torturăm ca niște animale.

Am vrut sa iubesc ca un înger. Am vrut să iubesc nebunește, și romantic. Am simțit și pasiunea, și melancolia. Sincer, nu știu care m-a bucurat mai mult.

Am vrut să scriu, să îmi satisfac unica dorință personală. Și, ca un egoist, am obținut plăcerea maximă, am savurat-o o clipă numai, iar la sfârșit mi-a rămas doar zâmbetul forțat pe care abia l-am învățat. Am trecut mai departe, lăsând în urmă gândurile gîndite, spuse sau scrise. Am mers în continuare pe același drum, schimbând mereu peisajul.

Eram trist. Aveam lacrimi în ochi. Știam că un nou gând a devenit vechi. A luat sfârșit...

-E timpul să ne întoarcem. Raiul se închide la ora 9.

Mi-am desfăcut aripile, și nu știu unde am dispărut.



(01.01.2001)