Atunci m-am trezit...

Norii luasera foc deasupra mea. De la furtuna din mine, de la fulgerul incurcat, de la sufletul meu: alterat.

Catedrala imi ranjea tocmai de hat, de pe colina, distanta de mai multe priviri :un sus mult prea sus pentru mine.

Ii vazusem ieri dintii prin vitraliul ciobit, ranjetul putrezit, izbitor de galben; fosila.

Ii chema la ore fixe, cu disperare parca, pe toti acesti temiricine, nefacand altceva decat sa isi forfoteasca viata la poalele ei, protejati si deci multumiti de clopotele ei impertinente. Nu puteam sa fiu decat de alta parere. Mie mi se pareau, degeaba.

Urechea dreapta imi devenise interna si ma tot intreba daca mai rasare luna...?

I-am soptit atunci rastit ca nu stiu, dar ca se pare ca am aprins cerul si asta ar putea fi oarecum grav. In fond, luna asta, destinul meu ar putea deveni concav.

Tu erai undeva aruncata pe cer, te vazusem plangand, inchisa in gandul-colivie, care iti venise, de ce, cine stie, intr-o zi de septembrie...

M-ai privit atunci in ochi, asa cum nu stii sa faci, si mi-ai murmurat ca uite luna, ca e a mea, devreme ce ma intreba cineva despre ea...

Eu ti-am zis ca vreau doar o luna plina si ca nicicum nu va fi chip cineva sa te tina (sau abtina) de la cine esti, dumneata. Norul din noi a tusit atunci inecat de la fum, fum-colivie-scrum, arsa pe rugul unei furtuni.

Am stiut atunci ca venise timpul sa te iau in brate, sa te mangai pe frunte si sa te sarut pe frunze.

Sa te trec prin scrum si sa-ti spun: e si asta un drum...