În urma timpului…


Sunt un călător întârziat… Expresul timpului trece pe lângă mine în viteză iar eu privesc tăcut cum fiece secundă depărtează un călător de mine, ducându-l în calea destinului său… Îi văd privind în gol la fereastră, eu pot să-i vad, ei nu.Din când în când visele lor mai scapă pe geam iar eu le culeg, fructele moarte ale suferinții, și le notez atent, pentru ca alții care vor trece pe-acolo să le găsească și să-și îmbuneze existența cu suferința altor nefericiți…
Cu toții suntem niște călători întârziați, dar la rândul nostru niște figuri de ceară ce privesc pe geamul expresului timpului, pentru mulți alții… Timpul este doar o iluzie ce trece în viteză pe lângă noi ucigând orice urmă de Gând din noi și dăruindu-ne în schimb visele altor visători… Sărmanii de noi, sărmanii de cei ce au avut gândurile noastre… Aceasta este explicația nefericirii fără cauză ce ne cuprinde câte-odată, simțindu-ne atât de plini ne suferință necunoscută, și totuși atât de goi de noi.
Iubirea este un călător incognito ce trece prin tren, amețind călatorii cu diferite arome comerciale și purtându-și voalul plin de bogății pe coridoarele întortocheate ale timpului… Incapabili să realizeze, călătorii (adică noi) cumpărăm simple reviste de societate în care găsim poveștile de iubire ale expresului precedent, regăsindu-ne sub o reflexie slabă în ele… Iubirea este cel mai comercial bun, cea mai profitabilă afacere din toată istoria timpului.
Mecanicul locomotivei se numește Deus Annonymus.La viteze amețitoare el ghidează trenul schimbând diferite macaze, rute, pierzând sufletele călătoare într-un deșert fără nesfârșit format din iluziile înaintașilor… Suntem viața ce ar fii trebuit trăită de părinții noștrii…
Uneori, iluzia călătorului incognito scapă pe un călător din mreje, iar acesta, pentru câteva secunde, percepe o imagine tulbure a unui deșert în flăcări, scăldat în întuneric… Și atunci Deus agață repede o etichetă pe geam pe care scrie Satan, iar călătorul speriat își înturnă fața înspre altă direcție, exact la timp pentru a observa călătorul incognito zâmbind, privindu-l la ușă, oferindu-i liniște și pace.
Trenul nu se schimbă niciodată… Trece în fiecare seară pe lângă mine la ora 7, deși eu continui să merg de-a lungul șinelor lui, încercănd să-i dau de capăt.Poate ar fii trebuit să o iau în cealaltă direcție, să încerc să îi ating celălat capăt, însă ceva nu mă lasă…
Sunt bucuria și nefericirea altui călător al expresului… Iar nefericirea mea este probabil purtată de un urmaș călător al meu, sărmanul de el!...Cât de nefericiți trebuie să se simtă cei din urmă călători… Sărmanii de ei!Viața este doar o iluzie rămasă în urma timpului…În urma timpului nu există decât durere…