Picaturi rubinii de sange straluceau nefiresc in semiobscurul camerei si toate pasarile care se zbatusera pana atunci in trupul ei aproape transparent incetau brusc sa mai dea din aripi, se linisteau ca sa lase loc sangelui sa zvacneasca, victorios. Curios, nu simtea durere, nu simtea decat o destramare inceata, stinsa, inspre nicaieri poate, dar ce importanta mai avea? Se simtea desfacuta, sfasiata fin, fibra cu fibra, atom cu atom, care acum curgeau impreuna pe canapeaua de culoarea visinei putrede.

Dupa asta nu puteau niciodata vorbi, dar nu pentru ca nu mai era nimic de spus, intotdeauna ramanea ceva nespus, ceva de asteptat, ceva de dorit. Nu puteau vorbi pentru ca plinul din ei se revarsa in afara si umplea spatiul inconjurator, umplea ghivecele de flori care sufocau aproape camera, functiona dupa o lege Arhimede bine stiuta si atunci cuvintele s-ar fi ingustat pana la un fir subtire ce atarna oarecum intre ei, tinanadu-I legati pana noaptea urmatoare in care avea sa se repete acelasi scenariu poate, niciodata insa in acelasi fel, in aceeasi ordine sau gama de senzatii.

Nu fusese niciodata un inceput intre ei. Atunci de ce ar fi existat un sfarsit? Nu se putea si asa: fara inceput, fara sfarsit?

- Ai avea curajul sa stai cu mine intr-o camera, o noapte? Parca asa incepusera, o gluma de copii teribili, ea femeia-copil , el copilul-barbat. Nu I-a raspuns la intrebare multa vreme sau o vreme, ce intrebare era si asta la urma urmelor? Auzi… Voit socanta sau inocent scapata?
- Deci ?
- Deci ce ?
- Raspunzi?
- Trebuie?
- Vreau sa raspunzi acum !
- Este o porunca?
- Este o dorinta.
- …..
- Razi ?
- Da, rad.
Ar fi putut sa il piarda, inca de atunci, de la prima lor discutie. Fara sa afle, da, cum era sa stea intr-o camera cu el, o noapte. Pentru ca niciodata nu era mai mult de o noapte, era doar una, atarnata nefiresc intre altele doua anoste, inexistente, nenumarabile.
Si de unde ii venea gustul asta pentru sange, vampiri, muscaturi? Iarasi teribilisme. Copilarii. Durere, durere, durere. Poate fragilitate. Dar o simtire supraomeneasca. Pentru ca in spatele lui acel Vreau teribil si categoric se ascundea de fapt SIMT. Se intreba amuzata:
- Oare omul acesta simte atat pentru ca inca 20 in jurul lui merg la servici in fiecare zi, se spala pe dinti regulat dimineata si dupa mese,aduc acasa cumparaturi , pun bani deoparte, fac un dus si toate acestea fara sa simta nimic?
Cateodata, privindu-l mergand pe strada, nefiresc de lung si frumos, adorat fara drept de echivoc, ii placea sa ii caute pe cele 20 de platitudini, sa le ghiceasca pasii urmatori, sa-I conduca apoi cu privirea pana la metroul tiscit cu inca o suta de alte platitudini si nu, nu se intrista, o facea sa ii bata inima nebuneste stiind ca va veni noaptea si noaptea ii va suge sangele ei si nu al altcuiva . Iar el o astepta cu mainile lui prelungi cumva deschise, intinse inspre ea, cu un pas inainte, dar neterminat , poate avea si flori undeva ascunse, poate praline sau m&m, nu le manca niciodata, dar le aduna in boluri transparente, pe care le numara cateodata, pentru fiecare sarut, pentru fiecare muscatura, pentru fiecare invadare in fiinta ei cea mai dinauntru.

Uitase aproape de ziua in care a fost atat de slaba, in fata lui, in bratele lui si care urma sa o aduca la pierire, mai devreme sau mai tarziu. Pentru ca ei se puteau iubi in afara unui inceput si al unui sfarsit, dar nu in afara pieirii. Ceva pierea in ea tot mai mult, se stingea, ca sa incolteasca altceva acolo o nebunie, o efemerida otravitoare, acaparatoare, de neinvins.

Credea ca stie sa se joace si o facuse cu succes o buna bucata de vreme, era captivant, era luminos, era parfumat. Nu ii trebuiau multe jucarii. Nu papusi, tobosari, jocuri ingenioase, doar calculatorul, fereastra din coltul de jos dreapta, fara glas, fara limite, fara restrictii. Fereastra magica, nu radea, nu plangea, nu durea, mintea, da, cat mintea, fara sa o pedepseasca pe nimeni, iar minciuna nu se chema minciuna, era doar parte din joc. Intr-o dimineata te trezesti insa mai nelalocul tau, mai in afara pielii tale si a terenului de joaca, fereastra ti se deschide la fel, zambitoare, binevoitoare, asteptanda, uiti ca abia te-ai dat jos din pat si te-ai spalat pe dinti, uiti ca nu ti-ai scos armele, nu ti-ai curatat armura, iti place ce auzi, cat iti place… Ii vezi gura frumoasa arcuind cuvinte, tragandu-le sageti spre tine, te feresti, mai in gluma , mai in serios, razi, razi mult, vezi stropii de apa sarind intr-o parte, ferindu-se de aura ta divina ,dintr-odata divina, pentru ca, de ce nu, esti frumoasa, asa iti spune, esti inalta si totusi:
- Te pot frange intre palmele mele si apoi te pot pieptana incet pe piele, por cu por.
- Iar eu? Ce voi face eu ?
- Tu ma vei astepta .
- Te voi astepta mult ?
- Ma vei astepta pana voi veni
- Si vei veni?
- Vin acum daca vrei ….
Apoi iarasi partea a doua jocului, in care el nu are voie sa ii spuna ei cuvinte frumoase, mai ales ca nu o poate aburi asa cu una cu doua si nici imbata cu apa rece rece de la frigider sau minerala, ma rog…El apoi intinzand coarda, devenind nesimtit si atragator, barbat, trebuie sa mai incerce un pas inainte, orice ar fi, orice s-ar intampla:
- Vrei sa plec? Nu am vrut sa te supar. Daca vrei tu, plec. Spune-mi doar cand sa plec.
- Dispari, fugi.
- Acum? Am disparut . stii ca te-am rugat sa imi spui cand vei voi sa dispar.
- …..
- Mai esti?
- …….
- Mai esti ?
- Sunt.
- Te-am suparat. Ai inceput sa tii la mine si nu mai poti pleca? Nu te mai poti dezlipi de fereastra?
Iar tu tremuri de nervi si nu stii exact de ce , iti tremura mainile, tacerea din pumni, iti apar lacrimile inspre coada ochilor.
-Plangi?
El stie, intotdeauna stie. Pentru ca simte. Pentru ca este unul, intre alti 20, care stie sa te simta.
- Haide, plangi…vino aici, la mine in brate, si plangi.
Iti face loc langa el pe fotoliul pe care nu l-ai vazut niciodata , nu stii daca exista si ce culoare are, nu stii nici el ce ochi are, daca –I rad a satisfactie acum, sau te privesc frumos si linistit, a intelegere. II simti doar degetele lungi pe fata ta cautand lacrimile, luandu-le cu ele, plecand cu ele. Si e atat de bine. Fara scut, fara armura, fara razboi, e bine sa plangi, sa fii femeie si atat de slaba, pentru clipa asta de atingere, pentru lacrimile care se amesteca in saruturi lungi, infrisonate, dureroase.
Evident ca in cateva secunde te trezesti, nu exista fotoliul si esti doar tu in fata calculatorului, plangand in nestire, acoperita de rusine, dezvelita, plina de ura acum, cu gustul bestiei pe buze si intre coapsele umede. Il urasti si stii ca acum vei astepta sa mai intrebe o data, macar o singura data:
- Ai curajul sa petreci o noapte intr-o camera cu mine?
Si stii ca nu trebuie sa zica decat:
- Vino? Sau
- Vii acum?
Si asa te-ai dus.Cu gustul primei-ultimei dati pe buze, cu constiinta nici unui gand sau al vreunei constiitnte., mergand si dorind, pasind usor, orgasmic, cu tocurile cantand in asfaltul strazii, pe infundate, misterios si fericit, nepasator si aducand a cadenta de moarte.
Ai trecut de piata, ai dat putin iama intre florile de toamna tarzii, ai imbratisat copii pe strada, la unii le-ai cumparat baloane si caramele, altora doar le-ai turtit nasul si l-ai lasat o dara de ruj si de parfum pe obrajii bucalati, ai zambit cersetorilor care ti-au sarutat mainile albe, prin manusile dantelate, ai aruncat ocheade de sub boruri, fara rezerve, fara zgarcenie. Ai trecut peste toate baltile cu eleganta si siguranta, iti venea si tie sa razi, de unde siguranta asta? Ca doar nu ai mai facut niciodata asa ceva.
- Pe vremea aceea iubeai ?
- Altfel cum as fi alergat pe strada fara sa ma alerge nimeni ? Altfel cum ?
Nu era complicat la urma urmelor. Pentru ca de data acesta nu era realitate, era un joc, Era de jucarie, chiar. Doar ca ei doi nu erau doua jucarii. In rest aveau sa mute piese.Si inainte de toate aveau dreptul la mutare .
L-ai vazut de departe pe una din bancile parcului aproape pustiu, l-ai recunoscut dupa trupul nefiresc de lung, mainile la fel de lungi si privirea aceea de nedescris, atunci calma si asteptanda, de parca numai asta invatase sa faca, sa te astepte pe tine. Mai erau poate si batranei lipsiti de vlaga, micosrati si uscati de timp, copii alergati de o minge, poate si un vanzator ambulant care vindea oare ce putea vinde la vremea aceea de toamna? Frunze poate. Sau asta vazuse intr-un tablou, candva?
- Ce naiva esti! Dar asta e farmecul tau.

Il vazu si deodata se umplu de aer, de pene, de zbor, sau aerul se umplu de ea. El intinse mana si I-o lua pe a ei natural, fara bravada, fara exces de eleganta.

Apoi I-o saruta privind-o direct in ochi, citind-o rapid, cu nesat ai fi putut spune daca nu ar fi fost un joc, un joc fiind insa nu puteai spune decat bine jucat, bine jucat, aplauze la scena deschisa… Apoi te invita sa iei loc pe banca, sa respirati acelasi aer:
- Sau poate doresti sa ne plimbam? As putea sa iti arat parcul, daca nu l-ai vazut pana acum.
- Sigur.
Evident ca e mai bine asa, putea sa isi plimbe privirea in voie, nepasatoare, sa isi ascunda bataile inimii intre copaci, sa para indiferenta si sa isi termine de jucat rolul asa cum incepuse cu sange rece, din ce in ce mai fierband, mai frematand.
Se uitara putin la egrete, ea se trezi vorbind la nesfarsit despre egrete, Doamne cum inventa! Oare o asculta? Se pare ca da, din moment ce dadea din cap, curtenitor, ca si cum o aproba, cu un oarecare interes chiar, apoi pentru un inceput nu era rau deloc.
Apoi el o trase violent de mana intr-o parte:
-Hai sa lasam prostiile,draga mea … Noi ne cunoastem nu de ieri de azi. Noi ne STIM. Ii duse mana la pieptul lui.
- Inima mea o cunoaste pe a ta , s-au cunoscut mai demult.
Apoi cu mana lui atinsese pieptul ei, in stanga, tremurand:
-Iar a ta o stie pe a mea. E atat de simplu, vezi?
Dintr-odata insa nu mai stiu ce vrea cu adevarat, il auzea spunanadu-I:
- Tu nu esti femeia rana?
- Ce este femeia rana?
- Femeia care odata ce m-a cunoscut nu mai poate trai fara mine.
Se temu dintr-odata ca ar putea deveni, nu mai era decat un pas pana acolo, nu ? Mana lui se odihnea inca pe pieptul ei, in care se rupeau lanturi, clocotea marea. Cu cealalta o apucase de barbie, puternic si o facea sa il priveasca in ochi, fix.

Doamne, ochii aceia…stia acum ca poate sa regrete mai usor ce a facut, fie pacat sau moarte, decat ceva ce nu a facut. Atunci nu stia, pentru ca atunci nu devenise inca femeia rana. Inca il privea tinta in ochi, sfidandu-I carnea, venele, sangele, inlauntrul, jucandu-si ultima carte, ultimul spasm. Cu ochii inchisi mai apoi l-a gustat, cat sa nu ii uite gustul si sa stie ca nu se va putea inlocui. Avea dreptate el: e bine sa stii. Iar ea atunci stiuse,si de aceea nu se intamplase nimic. Pentru ca nu a avut curajul sa ii spuna nimic si nici sa mai deschida vreodata fereastra aceea cu maci, cu flori de camp, cu saruturi. Se aruncase in primul taxi de la poarta parcului, abia dupa ce lesinase de saruturi, se tatuase cu ele, dupa ce mirosul lui ii patrunsese in interior, avea sa locuiasca de atunci cu el.
Exista bine si rau ?
Exista pedepse in ceruri?
Atunci poate era un loc pentru ea, in ceruri.
Care nu ii va folosi la nimic.

Inainte de ceruri insa, intr-o alta toamne cazatoare, plecata timpuriu in tarile calde, cautand prin librarii, ceea ce cauta de obicei, daduse peste o carte mai ciudata, o coperta cel putin hazlie, dar interesanta cu vampiri ingeri, frumosi si buni, cu maini lungi, pe care a rasfoit-o cu rabdare indelunga, dintotdeauna parca:

Veneam la curve (a)parfumat si (a)cerb
Inchiriam cuvinte lungi pe ore scurte
Te cautasem pe strazi singurul verb
Din maci, rotund care sa ma stie
Pe dinafara pe dinauntru pe dinainte
Asa cum nici Dumnezeu nu putea
Sa mearga vreodata in fata mea
Si sa cante.