Avea o voce frumoasa, putea spune "du-te dracului" sau "atinge-ma "si asta te facea sa stai putin derutat, in mijlocul drumului, nestiind exact ce va urma sa faci. Doza potrivita intre cald si imperativ.Nu ii atribuise nici un fel de voce, era doar un spirit pana atunci, si apoi nu acest spirit o adusese aici? Dupa o vreme insa, dupa ce stinghereala se mai risipise si o lene interioara o facea sa cocheteze cu sangele-I propriu, s-a intins in fotoliul de culoarea caramelei, cu picioarele desfacute sub ea, uitand ca incepuse prin a recita pe o scena deschisa , vorbind despre egrete si orice altceva decat ar fi trebuit. Telefonul impersonalizeaza, pana la urma. Lumea prindea din nou viata, asa cum o crease, apoi din ce in ce mai altfel, prin inversare de roluri, creind-o pe ea. Altii I-ar fi spus compromis sau visare. Nu era nici una nici alta. Era o alta lume pe care o primise in dar de la el. Da, stia sa ofere daruri, le asteptai mereu cu suflet de copil, impachetate minutios de o vanzatoare prostuta- asa ii placea ei sa creada mereu- careia ii zambise prea mult poate, cu generozitatea aceea in exces pe care ti-o dau sarbatorile, apoi il daruise ei cu o sarutare de maini, perfect si ireprosabil asa cum stia sa iubeasca femeia. Spre deosebire de ea. Ea iubea dupa ureche, asa cum se fura de la lautari, fara a citi vreun rand de nicaieri. Si iubea pana la destramare, pana cand pielea I se transforma in borangic, in panza de paianjen in care el broda petale de trandafiri,
- Unul pentru fiecare ora in care nu ai venit…
Ea astepta cu un soi de acceptare a unei altfel de morti, daca nu aparea le fereastra dimineata, la cafea, atunci mergea in gara si o bea cu toti cersetorii. Duminica mergea la biserici si dezlega limbile la clopote sa cante a sarbatoare. La plecare ea I-a daruit ploaia acelei seri si a intins noaptea la nesfarsit ca pe o guma de mestecat din care apoi a facut baloane roz. Stia ca pleaca dupa cum briza isi impletea cozile inspre nord.
- Chez toi…
El ii voia doar sangele. Sa il bea poate sau sa danseze cu el- desi nu dansa niciodata- dupa un saxofon bolnav de singuratate. Si mai voia sa ii numere slabiciunile, alergiile, stangaciile, accidentele vasculare. La plecare ii spunea iubito si o musca de gat, ca pentru ultima oara. Nu cerea niciodata nimic, dar nu se daruia niciodata pe el.

Nu l-a avut nici ea. Niciodata. Dar incet incet, intre punctele de existenta ale vietii ei, se nascuse o lume. In care putea fi o prostituata de lux sau Maria Magdalena, in aceeasi zi. Ca prostituata de lux s-a simtit dezamagita. O cautau numai barbatii fideli si cei pe care nu ii invitase niciodata. Nu venea cine trebuia. Si nu I-a stins dorul dintre coapse. Multi cred ca spatiile goale pot fi umplute la repezeala cu orice. El era singurul care stia ca nu e asa, dar intarzia sa apara.
Nu cunoscuse nici un scriitor pana atunci desi mereu si-a dorit sa stie unul in carne si oase. Sau unul adevarat, cum spunea in copilarie,”nu de jucarie”. Cel pe care l-a intalnit mai tarziu, cam in timpul in care si ea gusta primele senzatii ale propriei scriituri si impartea cu propriile personaje durerea , avea sa fie si jucaria . Nu era vorba de “Piticot”, “Nu te supara frate”, sah, domino, rummy, ci de un cu totul altfel de joc, un joc cu oameni, pe viata si pe moarte o ruleta ruseasca a trairilor, cu fata de Barby ,pe care abia il deprindea, un joc dracesc pana la urma, demonic, in care se varsa sange si in care placerea atingea cote abisale si dimensiuni de neintimplare- neimplinire. Totul incepuse ;la o fereastra opaca, dincolo de care nu se vedea nimic, nu se auzea nici o voce, nu se auzea sangele clipocind de emotie sau urland sub ghilotine de cuvinte, o intrebare aruncata in vant, o impartasire de secrete, la o ureche care nu exista:
- Cum iti place cafeaua?
- Tare si dulce.
- Mai vii si maine?
- Ma astepti?
- Te iau cu mine.
- Ma iei cu tine?
- Da.
- Unde ma tii?
- Unde vrei tu. Langa mine, cu mine…
Prima intalnire este intotdeauna si ultima. Restul, cele intermediare, nici nu exista. Iubirea, odata declarata, isi striga sfarsitul. Dar jocul, placerea jocului ramane intacta, nu scade in intensitate, nu moare.

Candva, mai precis in jurul varstei de doi ani, avea o papusa cu parul de canepa de care nu se despartea. Odata I- a pierdut o mana, in drum spre gradinita. Mama a incercat sa o convinga mai intai ca si asa papusa ramanea frumoasa:
- Da, dar o doare, nu-I asa ca o doare?
Apoi a incercat sa o convinga ca ar putea primi alta, la fel de frumoasa. Atunci a plans si mai tare:
- Alta? Eu nu vreau alta, eu o vreau pe Monica sanatoasa…
Intamplarea s-a itit de undeva din negurile memoriei ca un licurici in timp ce isi cauta un loc potrivit pe plaja invaluita deja de umbrele prelungi ale palmierilor , suspinand de somnul pelicanilor si clipocind in zvacnet de peste nelinistit. Nu ar fi schimbat-o pe nici o alta din lume, mai frumoasa, sau mai insorita, asa cum nu mai putea renunta la a veni aici de cate ori se ivea ocazia, numai pentru a musca din singuratatea dezarmanta a acelui barbat cu trupul mai degraba lung, frumos zicea ea, poate slab dupa gusturile altora, stralucind ca arama stinsa sub picaturile de apa.

Incepea probabil sa ploua. Nu putea sti niciodata cu precizie, dar ii placea sa arunce o privire cunoscatoare inspre cer, sa respire adanc si apoi sa isi spuna cu voce tare:
- Va ploua.
Venea deseori pe plaja aceasta mai mult pustie. Se furisa cu miscari feline, plaja fiind inchisa la ora la care soarele facea o parada luxurianta de satin si pieire, iar apele se impreunau intr-un amor frantuzesc nebun. Nu statea niciodata prea mult, ca sa poata gasi si altadata motive sa mai vina. Zabovea mai mult in apa, apa era mediul lui si apoi orizontalitatea avea mereu farmecul acela de de posedare placuta, animalica de fuziune cu axele.
Ea il privea de la distanta cand se intampla sa apara, nu isi amintea sa fi avut pana acum astfel de placeri voyeuriste si trupurile barbatesti goale aveau mereu ceva dizgratios, mai ales privite indeaproape. Numai ca ea nu il vedea niciodata de aproape, era mai mult o silueta subtire, un fum, poate nici nu exista, poate il teseau pleoapele ei inchise, un ansamblu de miscari pe care le iubeai odata ce le desluseai un clocot ascuns, sub un clopot de piele, "eu pe drumul acesta merg, chiar daca voi fi singur, asta e crucea mea si o stiu, dar uite cata frumusete in jur, uita-te numai…"
- Uite, femeii cu ochii de pisica I-a zburat palaria!
Se repede si o culege de pe trotuarul curios fragmentat, I-o pune la picioare ca pe un trofeu, este o femeie frumoasa, va merge la masa insotit de zambetul ei misterios, ca un fluture cu aripile nedesfacute in coltul gurii.
Un copil a alunecat de pe bicicleta si, rasturnat pe asfaltul incins isi priveste mirat un crin rosu care serpuieste pe genunchiul fraged, undeva intre plans si curiozitate. El priveste de la o masa, I-ar lua capul acela perfect rotund si carliontat intre palmele lungi, apoi si l-ar lipi de piept, cateva secunde.
O fetita isi ingroapa in gradina o vrabie, o vede printre scandurile albe ale gardului, pregatind minutioasa ingroparea, aplecata peste groapa proaspat sapata, cu limba uitata intre dintii inclestati de concentrare, cu parul drept, ca o castana lucioasa, alunecand printre volane roz, o sa planga… Daca s-ar fi grabit un pic, I-ar fi putut prinde puiul de lacrima chiar acolo in coltul ochiului si l-ar fi trimis inapoi cu un porumbel calator:
- Cum asa? Ar fi intrebat ea. Unde sa o trimiti?
- De acolo de unde a venit, din lumea lacrimilor.
O papusa cu mersul uitat de sine priveste in gol, printr-o vitrina cu frunze adulmecand talpi de pantofi cu tocuri inalte, sau gandindu-se la o ploaie ce va sa vina. Inainte ca ea sa se trezeasca din ratacire I-ar cumpara pantofii aceia numai ca sa o priveasca apoi mergand, simtindu-se inalta, frumoasa, printre trecatorii de hartie creponata ai zilei de toamna.
Il vedea facand toate astea, stia ca le face, iar pentru asta aproape ca il iubea din nou sau dintotdeauna, era desavarsit, era diavolul insusi, avea cheia cuvintelor, nu gresea niciodata tinta si isi alegea cu grija victimile, pe care, sub pretextul cunoasterii le trecea prin cele mai amare filtre ale durerii, le facea sa se ragaseasca atat de femei, atat de ele insele, atat de frumoase, pentru ca apoi, prin parasire, sa le aminteasca de fapt ca au fost avertizate, candva, femeia este una, singulara, la ea se va intoarce mereu, dar aceea nu esti nici tu, nici cealalta.
Se si intalnisera de cateva ori, cata traire poate ascunde petala unei secunde si cum o face durerea sa fie atat de unica si de primordiala, incat trebuie sa lasi apoi milioane altele sa treaca numai pentru a fi capabil sa te simti in viata…Si intalnindu-se aproape uita ca are mereu bisturiul cu el, ca ea exista doar acolo, dar complet. Si crucificandu-se unul in carnea celuilalt, cu multa patima, cu o tandrete greu de ghicit intre degetele acelea osoase, razvratite, fara somn, pe pereti de catedrala si pe nisipuri, aproape uita ca nu va fi niciodata al ei si nu va fi vreodata al nimanui. Nu trebuia decat sa il lase sa plece. Era, la urma urmei, un foarte bun scriitor, mainile lui erau cuvintele.
Jucaria se uza pe zi ce trece, ferestrele se inchideau din ce in ce mai devreme, era din ce in ce mai mult al singuratatii din care se amagise ca il scoate si din ce in ce mai putin al ei.Nu se mai putea privi in oglinda fara scarba ce-I ramasese in piele, de la soferul de taxi, de la barbatul necunoscut din tren, carora le daduse tot ce ii daduse si lui, pe care ii devorase intr-o singura noapte, cu foame , pentru a impinge neimplinirea la paroxism, pentru a consuma neintimplarea si a se elibera de el si de propria scriere. Nu mai putea decat sa vina aici si sa il priveasca, al marii, al nimanui, la fel de singher cum il dezvaluia o fotografie prost facuta, langa o usa ce nu se inchidea sau deschidea, cazuta pe ganduri.
Valurile dadeau glas cuvintelor ce veneau de departe, dintr-o vreme in care a ajuns sa se creada frumoasa si vie, dar mai ales, femeie.
- Buna seara, iubito!
- Ai venit?
- Te-am asteptat…
- Ce bine ca m-ai asteptat…
- Haide, imi dai mana ta sa iti sarut degetele?
- Sa cantam amandoi la pian, sa…
- Plangi? Nu plange iubito, nu plange eu am nevoie de toate lacrimile tale, trimite-le aici, la mine.
- Du-te dracului dispari odata!
- Sa plec? Spune-mi ca vrei sa plec…
- Nu vreau sa pleci, vreau sa ramai.
- Raman, sunt aici, cu tine…
- Si duca-se dracului punctele astea de suspensie, plecarile tale, Femeia aia pe care o iubesti, dar nu s-a nascut inca, durerea ta ce nu o poti schimba cu o clipa de fericire, camasile albastre… Mai porti camasa albastra?
- Da, e una bleu.
- Lasa-ma sa o deschid si sa stau cu mana acolo, inauntru, pe pieptul tau. Noaptea asta. Ma lasi, da?
- Te las.

Incepea deja sa ploua si ploua atat de frumos pe insula ca abia se abtinea sa nu sara si ea in apa, delfinii devenau foarte jucausi pe timp de ploaie, apa era calda, matasoasa. Isi amintea mirosul pielii lui, uitarea de sine, extazul, cum se vedea cerul din iarba inalta, cum fosneau frunzele sub ei toamna, de parca stiau ceva ce ea nu stiuse atunci si aflase mai tarziu. Nu stia nici acum ce sa faca, nu mai scria de multa vreme, de cand propriile personaje si propriile scrieri devenisera intamplari, de cand ce vorbeau era ce scria, de cand lumile se contorsionasera intr-un nod marinaresc pe care nici ea nu il mai putuse dezlega, nu putea nici acum sa rosteasca un cuvant, astepta sa fie ajutata, sa se simta puternica, asa cum se simtise la nastere, cand a aflat ca asta era singura rezolvare, singura solutie, pentru ca frumusetea sa nu moara, pentru ca dragostea de femeie sa nu moara.

De data aceasta nu venise singura.

Copilul privea dintr-o parte picaturile mari, care gonisera pescarusii, apoi se apleca uimit inspre picioare si le urmarea alunecarea, impactul cu nisipul dintr-odata setos, fara sa intrebe nimic, fara sa para a avea nevoie de nimeni.
Si oare ce era real, pana la urma? Jucaria, el, intamplarea sau scrierea?