agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romānesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3182 .



Dansezi?
prose [ ]
varianta

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [mihaiplesa ]

2003-11-04  | [This text should be read in romana]    | 



In libraria micuta, lumea se ingramadi din cauza unei ploi subtiri si reci, venite pe neasteptate pe strazile orasului, transformand banala zi de inceput de toamna intr-o mica aventura. Asa spuneau fetele celor doua doamne intre doua varste, cu sacose, care nu faceau decat sa isi mute conversatia inceputa in mijlocul strazii in lacasul intim, mirosind a carte proaspata, al librariei. Ei ii placea sa petreaca ore intregi acolo, calcand pe nervi vanzatoarea plictisita, imbatranita odata cu orasul de mineri bantuit doar de simfoniile din sticla sparta ale betivilor si de pisicile nesatule. Ea se inghesui multumita in coltul cel mai indepartat al incaperii, urmarind mai degraba ploaia, amestecand mirosurile, gandurile...In usa stramta, in spatele unei femei urate, dar curata, in cautare probabil de rechizite pentru copilul tuberculos, se strecura o silueta in salopeta de constructor, patata ici colo de vopsea, un mers cunoscut parca. Zambi. Sigur ca era un mers cunoscut, doar nu toti muncitorii de santier au mersul acela, picioarele- paranteze, tarandu-se parca, ziarul la sub brat in care sta invelita slanina. Si totusi...Se ridica in picioare, incercand sa il priveasca mai cu atentie, nu reusi sa-i vada chipul, doar sapca impertinent de rosie ce-i umbrea fruntea si fata, intrarea era blocata acum de sacosele celor doamne nesatule de vorba, abia reusi sa se strecoare afara, fara sa isi dea seama ca nu facea decat sa urmareasca barbatul in salopeta in ploaia subtire, sfichiuitoare.

Va avea in curand sansa de a-l vedea la lumina unui felinar, orasul era prea mohorat ca sa isi dezvaluie dessous-urile cu placere, era mai degraba rutina, acceptare, luminile se aprindeau, se stingeau, asta cand erau crutate de vreo prastie manuita de copiii plictisiti care isi incercau indemanarea si se opuneau, din principiu, unei vieti in care nu-i asculta nimeni si in care trebuiau sa creasca si sa bata cu pumnul in masa, beti, cu voci ragusite, pentru a fi auziti. Nu era decat un felinar aprins pe strada care nu o ajuta cu nimic. Barbatul incepuse sa fluiere usor, strangand intre buze sunete cat bobul de mazare pe care apoi le elibera lung, printre picaturile reci. Ar fi putut jura ca si melodia i se parea cunoscuta, dar ce melodie era? Ce melodie?

Mergea deja de cinsprezece minute prin ploaie, simtea prezenta muntelui aproape, frigul ce i se cuibarea intre coaste, dar continua indarjita mai departe, se pare ca se apropia de tinta, barbatul incetinise mersul si, punand deoparte pachetul invelit in ziar, strecura cheia in broasca natural, cu usurinta, ca si cum nu ar fi fost prima data, lasand usa intredeschisa. Nu cauta intrerupatorul, iar asta o sperie putin pe fata acum acoperita numai de umbra tufisurilor neingrijite din curtea mare, plina de copaci. Il vazu apoi aprinzand o lampa, din aceea de miner, disparand mai apoi in casa intunecata, fara urma. Neobservata, indrazni sa se strecoare pe usa masiva de lemn pe care evita sa o atinga, fara umbra, fara teama, lasandu-se inghitita de holul lung cu miros de vechi si candva bogat, isi imagina tablourile cu portretele familiei atarnand pe pereti, de vazut nu vedea mai nimic, bajbaia. De acolo, proiectata pe un glasvand, umbra barbatului, aplecata asupra a ceva, abia luminata de lampa si isi inabusi cu greu un tipat, inghitindu-si surpriza, fara putina de a o mesteca macar, alunecand direct in stomac, ca o bila grea, nedigerata:
- Vagabondul....
- Ce cauta aici vagabondul?
Fata ii era acoperita de barba tunsa scurt ce dadea obrazului o oarecare severitate pe care nu i-o obervase niciodata pana atunci. isi descoperi capul cu un gest energic, dezvelindu-si fruntea si ochii, aceiasi ochi patrunzatori, de carbune, caustici de obicei si blanzi cand uitau de ei. Alaturi, ziarul in care se lafaiau trei mere rosii, ireale aproape, perfecte, lucioase. Unde era slanina?
Parea complet absorbit in ceva ce se ascundea undeva mai jos, la nivelul mainilor, nu putea vedea exact ce si nu-i trecea nici prin ruptul capului sa iasa din ascunzatoare si sa vorbeasca, nu ar fi fost firesc asa? Nu, cu vagabondul nimic nu decurgea firesc, nimic din ce ar fi putut prea firesc nu se sfarsea firesc, ba dimpotriva. Se simtea mai bine ascunsa, curioasa, asteptanda .Oare avusese degetele lungi de cand il stia? Nu i le observase niciodata pana atunci si poate nu le ar fi observat nici acum daca nu si le-ar fi frant nerabdator, in cautarea febrila a clapelor. Caci asta cautau degetele lui, clapele unui pian...
Nu, nu putea sa-si creada ochilor, vagabondul canta la pian, traversase orasul ca sa mangaie clapele, ca sa simta in palmele aspre impotrivirea muzicii, asa sunau sunetele: speriate, impotrivite, curgand cumva in amontele mainilor lui, al firii lui razvratite, nelinistite, dezradacinate. Cum putea sa il numeasca altfel, cand el era al pamanturilor vesnic uscate de la Cetate, pe care le colinda descult, al ulitelor inecate in noroi toamna tarziu si al zapezii atotcuratatoare?
O lua la fuga pe strada bantuita de ploaie, mirata de propria-i fuga, dar atat de linistita...Era tarziu, tarziu, o stiau toti cainii orasului, impartisera paine impreuna si nopti de trezie, nu se mai mira nici tata, putea adormi fara sa mai auda cheia in usa. Doar obiceiul de a pasi pe varfuri, printre pantofi era sacru si prea tarziu ca sa il mai schimbe si pe el...

Intre timp orasul incepuse sa faca spume la gura, se zvonea ca o fantoma bantuia casa doamnei Costache, demult nelocuita, ba mai mult, canta si la pian...De ce ar canta fantomele la pian? Si, daca printr-o superioara vointa si intelegere dumnezeaisca sau chiar draceasca, s-ar fi hotarat sa ii fie satisfacute gusturile de fantoma, atunci de ce casa doamnei Costache? Ce-i care o cunoscusera isi aminteau ca doamna Costache era, de fapt, un esec, iar incercarile zadarnice ale parintilor de a o face o doamna cu maniere au avut ca rezultat un singur cuvant pe care, profesorul Chirila, l-a dezvaluit cu sfiala, intr-un cerc restrans de prieteni:
- Este, de fapt, o catastrofa...
Cu toate acestea, gurile rele nu puteau sa nu invidieze frumusetea iesita din comun a copilei crescuta intr-un oras mohorat de mineri, in care parul ei aurit, atragea atentia, mai ceva decat soarele pe care locuitorii orasului cu greu il faceau sa apara. Numai asa se explica si rabdarea de care a dat dovada profesorul Chirila cu antitalentul fetei. Rabdare care s-a transformat incet in admiratie, prostratie si mai apoi iubire oarba si necesitate. In sase luni profesorul a cerut-o de nevasta, reusind sa scape si de cosmarurile repetate, infructuoase care se derulau de doua ori pe saptamana, dar si sa isi lumineze propria casa si singuratate. De atunci nu se mai auzise nimic din casa de pe Rozelor, iar pisicile, plictisite sa tot astepte linistea sa cante, isi gasisera si ele alte locuri de miorlaiala si vaicareala inutila. Profesorul Chirila nu a mai parasit orasul pana la moarte, cand si-a ingropat si ambitiile aproape uitate langa cautatorii adancurilor, iar doamna Chirila a redevenit Costache si a mai bucurat si alte singuratati esuate la poalele muntilor. De unde stia? Pai in orasele mici era ca in povesti, nu n umai ca peretii si ferestrele aveau ochi si urechi, dar se mai si vedea prin ele. Alcatalinei avea sacul plin de povesti culese de pe la ferestrele oamenilor, desi el jura ca sunt doar auzite, " de pe la unul, de pe la altul". Tanti Aurica ii stia sursa, cu exactitate, dar ce nu stia ea?
- Taci din gura serpe, taci din gura ca stim noi de unde stii ...
Ea ar fi vrut sa intervina atunci, doar cu o intrebare, dar cu siguranta tanti Aurica s-ar fi suparat teribil si, uitand ca vrea sa devina o doamna intr-o buna zi, ar fi repezit-o furioasa:
- Care "noi" , tanti Aurica?
Alcatalinei avea vocea joasa si alunecoasa, adeseori i se facea rau ascultandu-l, cateodata chiar visa ca o sa evadeze si ea intr-o zi din orasul plin de barfe, de saracie si supunere surda, in care toti barbatii isi bateau nevestele fara motiv, iar copiii se visau ceva ce nu puteau deveni niciodata, iar visele lor, cu timpul, in loc sa capete patina inconfundabila pe care o capata si argintul, se innegrea ca si apele din jurul orasului, de suparare si carbune.
- Chiar nu stii? o intampina de data asta triumfator, ca un curcan, mai mult prost decat colorat, intalnind-o in magazinul cu de toate de la colt.
- Trebuie sa stiu ceva?
- E o fantoma, a venit o fantoma in oras...
- Ai vazut-o tu?
- Da.
- Si?
- Si ce?
- Canta la pian...
- Ca si cum nu ar avea voie...
Alcatalinei parea dezamagit de impactul vestilor lui senzationale asupra fetei, care nu se infiora nici cand femeile erau inselate, nici cand barbatii beau banii de " rechizitele copilului" si cu atat mai putin cand o fantoma isi permitea sa cante la pianul doamnei fosta Costache. Trase aer in piept si arunca ultima parte a bombei, astaptand efectul scontat. Fata se indepartase deja cand Acatalinei adauga suierat:
- ...si se iubeste din cand in cand... se iubeste cu o femeie, in casa doamnei fosta Costache!!!
Nu se intoarse din drum, nici macar nu privi inapoi inspre baiatul dezamagit, ramas cu sacul de stiri golit, pe trotuar, dar simti un arici in mijlocul gatului, un arici care nu isi putea face loc in afara, desi ea simtea ca s-ar fi descotorisit de el. Inghiti in sec si se intoarse acasa, uitand ce a vrut sa cumpere de la magazin. Ajungand in dreptul bisericii trebui apoi sa recunoasca ceva ce ii dadea arsuri in stomac: nu-i convenea ca Vagabondul " se iubea" cu o femeie, pozand in fantoma. Se aseza pe o banca alaturi, ca si cum ar fi fost brusc obosita si in fata ochilor ii fluturara ochii de carbune incins ce se aprindeau cateodata curios in capul Vagabondului, atunci cand privea anumite femei. Si se intreba daca lor, femeilor, le placuse asta.


A doua zi in jurul aceleasi ore merse din nou sa vada casa, era pe strada Rozelor, o strada nu prea cunoscuta si mai ingrijita pe care crescusera si trandafiri candva. Tot acolo crescuse si Grasa Soprana, cantareata de opera la Bucuresti, cu vila in Corbeanca. Doar batrana mama mai locuia acum in casa micuta, cocheta de pe Rozelor, poate una dintre ultimele case " boieresti" ale orasului. Evident ca nu avea chef sa o intalneasca la ora aceea si in conditiile de spionaj in care se afla. Isi aminti de obsesia ei pentru canalele cu ghinion, cele care trebuiau evitate si cele cu noroc pe care trebuia sa calci cu tot dinadinsul, de rasfatul greu de suportat al Grasei Sapunoasei care ceruse indata un capac de canal cu noroc, in locul celui cu ghinion, din curte, precizand cu vocea tradand un bici imaginar:
- Pe loc sa fie schimbat si sa fie adus apoi un capac cu noroc!
Incepu sa rada, avea parul pe moate mai tot timpul si arata la fel de batrana ca nefericitele mirese ale minerilor care se coafau de trei ori in viata: cand erau mirese, cand erau nase si apoi soacre, " sarmalele" nu o aranjau deloc, iar camasile de noapte ale mamei, cu volane roz de nylon si de o transparenta dezgustatoare ii serveau drept haine de scena.
Ocoli deci cu grija casa Adamestilor si se strecura in curtea larga, umbrita de castani, la numarul 9, incercand sa isi gaseaca o pozitie cat mai buna de panda si hotarata sa il prinda pe vagabond in flagrant delict. Se astepta mai degraba sa o amuze preocuparile brusc intelectuale ale Vagabondului, dar nu, nu era asa, ba mai mult o curiozitate draceasca o impingea inainte, sa afle, sa vada...Condusa de aceste ganduri se indrepta spre una din ferestrele laterale, incercand sa arunce o privire inauntru, cu pornirea de a da draperia la o parte si a vedea ce se ascunde dincolo...Nu il vazuse pe Vagabond de multa vreme, aproape nu mai stia de cand, il vedea acum altfel numai pentru ca se strecura, dupa ce batuse o jumatate din oras pe jos, numai ca sa incerce clapele unui pian? Ii ajunsese la gat propria-i conditie, limitata si amara si se hotarase sa o depaseasca?
Cat l-a urat cand si-a gasit cei doi iepurasi de lemn, unul alb si celalalt negru, vopsiti asa de mana bunicului si impodobind curtea, sprijiniti de dudul urias din curte, unul peste altul, lipiti cu aracet...Vagabondul, vazandu-i ochii scaldandu-se in ape, ca doi pestisori aurii, s-a pornit pe ras, tinanadu-se de burta cu o mana si cu cealalta dezvelindu-si isprava:
- Nu-ti plac? Nu-ti plac?
Cat l-a urat ori de cate ori a facut-o sa roseasca sau sa planga, fara putinta de a putea riposta imediat, paralizand-o de teama, rusine si emotie. Acum acoperea bustul statuilor si mangaia clapele unui instrument ce-i era complet strain, ar fi vrut sa il prinda de mana si sa-i ranjeasca in fata, sa il batjocoreasca si ea:
- Ce crezi ca e treieratoare? Sau teasc? Masina de citit ganduri? Aragaz cu clape?
Sigur ca in timp ce isi imagina dialogurile cele mai umilitoare cu putinta, din care ea ar fi putut iesi invingatoare, iar pantoful, inconstient, strivea frunzele cu furie, realitatea se derula nestingherita, undeva paralel cu ea, cu puterea ei de a actiona si de a se apara. Il vazu intrand in casa, lasand si de data acesta usa intredeschisa, punanandu-si merele deoparte, invelind bustul statuiei cu sapca cea rosie- impertinenta si asezandu-se pe scaunul scund. Luminat de lampa minereasca, incerca sa descifreze codul, sa gaseasca acea cheie magica ce ar fi putut dezlega clapele, sau lega puntea aceea subtire, ca un abur, intre degete si sunete. Fata ii tradeaza chinul, il aude icnind, ca si cum ar fi taiat lemne, intr-o zi geroasa de iarna, ea ramane in continuare agatata de fereastra, asteptand continuarea. Oare putea intelege acum despre Vagabond ceea ce nu reusise sa inteleaga cu atata timp in urma? Ce era, pana la urma, de inteles?
Iata deci fantoma: fara cearceaf in cap si gauri in loc de ochi, fara suieraturi si ferestre zgaltaite de vant, fara usi de morminte care se deschid, dar mai ales, fara femeie. Odata la Cetate, cuprins de frenezia fantomelor si hotarat sa lamureasca odata pentru totdeauna toate nelamuririle din capetele patrate ale oamenilor, care credeau ca sufletele nelinistite se transforma in fantome si bantuie locurile de care le e dor, sau unde mai au socoteli de incheiat, plecase la vanatoare de fantome. Nu cu mainile goale, ci inarmat cu cel mai mare ciocan pe care l-a gasit printre uneltele fierarului si cu un piron pe masura. Asta in caz ca ar fi fost atacat sau, Doamne fereste, fantoma insasi i-ar fi cerut sa moara, satula bineinteles de viata de noapte de fantoma. Nu era inca ora douasprezece noaptea, in cazul acesta s-ar fi inarmat si cu o oglinda in care, se spune ca poti revedea mortii dragi si chiar vorbi cu ei.
Ea era aplecata asupra unui mormant din acelea cu cruce de lemn, stearsa si aproape putreda. Vagabondul venise cu degetul la buze:
- Sssst...
- Ce-i, ai serpi in gura?
- Nu, dar sunt clandestin.
- Unde esti clandestin?
- Aici la tine...
- Uf, m-ai prins atunci. Ma gandeam...
- Mai stai?
- Nu mai stau, ma duc invartindu-ma.
- Vezi sa nu ametesti atunci!
- Ma pot desuruba mai tarziu atunci, nu e bine sa ma gaseasca insurubat.
- De cine te ascunzi?
- De umbre.
- Ale cui umbre?
- Ale mortilor.
- De aia umbli cu ciocanul dupa tine?
- Nu, ala e pentru fantomele care nu au liniste...
- Stii ca mi-a trecut ceva prin cap?
- Un piron? Acela trebuie infipt in dreptul inimii daca vrei sa nu mai fi o fantoma.
- Nu, ceva ca un fulg, era atat de usor ca nici nu l-am prins.
- L-am prins eu penttru tine.
- Si unde este?
- La mine aici, a zis, aratand inspre gura.
- Il vrei ? Daca il vrei hai sa il iei...
Nu il luase. De frica.

Inserarea isi trimitea trambite de briza racoroasa, un amestec ametitor de frunza, carbune si apa statuta, putea recunoaste acum, in ceasul acesta,aici, unde nu o putea vedea nimeni, ca o tulbura? Fara putinta de a gasi vreo explicatie sau vreo cauza se surprinse spionandu-l, cautandu-l, si se rusina. Din casa veneau sunete sfioase aproape, de ce le simtea ca pe niste limbi de serpi cautand victima printre firele de iarba, urmate de furtuni, geamuri sparte, furie neputincioasa, usi inchise? Pana la urma nu era pianul pentru el decat o usa inchisa si degeaba se asmutise cu securea pe el, degeaba il implora cu ochii de carbune, febrili, sunetele refuzau sa i se aseze la picioare, sa insemne muzica. Il vazu atunci in fruntea horei, transpirat, transpus, sigur pe o lume pe care o putea stapani oricand si ale carei chei ii zornaiau in buzunare, il vazu aprins, privind-o ciudat, facand-o sa se teama de ceea ce ar fi putut urma, dar mai ales de ce nu se intamplase niciodata. Se infiora. Nu era trist? Vagabondul era un taran, ceva ce ea nu o sa fie niciodata. Gandul acesta o dezechilibra si se prabusi langa fereastra, intr-un tufis care trosni greoi la impactul cu greutatea ei. Aproape ca ii veni sa rada. Sa vedem acum cum te descurci, isi zise incercand sa iasa, cu gandul la jocul de-a incurcatelea din clasele primare, la dudele ce le faceau limbile violet, la atatea veri.
Langa ea tasnise de nicaieri, Vagabondul. Nu radea. Cu mana intinsa, intr-un gest mai degraba medieval, astepta supus:
- Dansezi?



.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!