Și lumea nu era cum o cunoștem noi astăzi și nici oamenii nu aveau forma ca a noastră, erau mici cu trupuri de amfibieni, niște trupuri slinoase si alunecoase. Toată lumea oamenilor era un râu curgător, ei trăiau pe fundul lui agățați de buruieni, de stâncile colțuroase, de orice te puteai ține timp de-o viață. De când se născuseră ei trăiau agățați, căci dacă și-ar fi dat drumul se credea că vor muri, fiind luați de curent si zdrobiți în învoluburarea sa.
Așa trăiau o viață întreagă, agățați si nimeni nu a îndrăznit vreodată să se desprindă. Universul așa cum îl cunoștem noi era redus pentru acești oameni la un râu curgator, un râu infinit, cu locuri necunoscute și creaturi periculoase. Oamenii își trăiau viața molcomi și liniștiți, fiecare văzandu-și de treaba lui, fiecare purtându-se cu mâinile agățate și trupul legănat de cursul râului, uneori liniștit alteori turbat si volburos. Nimeni nu se gândea decât la lucrurile necesare supraviețuirii, astfel că oamenii conlucrau la construirea unor baraje speciale pentru curenții puternici. Atunci când râul era calm și blând, bărbații puternici coborau la baza plantelor sau stâncilor, pe fundul râului. Ei reușeau sa împrovizeze niște plase speciale din fitoplancton si zooplancton, pe care le conturau într-o formă patrulateră, precum năvoadele peștilor, dar fără găuri. Apoi le ridicau de jos pâna sus, căci le făceau înalte, și reușeau sa-și adăpostească locurile unde dormeau și precum sa ferească și micul orășel de pe fundul râului. Ei nu aveau voie să sălășluiască in oraș, probabil din cauza diferitelor creaturi care se perindau pe fundul râului în special noaptea, iar nimeni nu voia să doarmă noaptea in oraș. Putem spune că acești oameni erau niște agățători care toată viața traiesc într-un somn letargic, întrerupt câteodată de forța naturii care producea pagube fără a se gândi la bieții noștri branhiali. Precum și noi, ei considerau universul lor, râul, unul agresiv, împotriva vieților lor liniștite, încercând să le sfărâme tihna de fiecare zi. Din cauza asta nimeni niciodată nu s-a desprins lăsându-se pierdut de curentul ucigător.

Personajul nostru este Taxo. El era un băiat tânăr, cu trupu-i de amfibian vânjos și puternic, puțin citit, însă isteț și cu mintea ageră. El întotdeauna a fost diferit de ceilalți și cu idei năstrușnice. El a reușit o data să se aventureze mai mult decât oricine altcineva până atunci, urmărind o creatură, curios să vadă unde se va duce aceasta. Întotdeauna era fermecat de necunoscutul râului, de ce se putea afla „ dincolo”. Vorbea adesea cu prietenii de vărsta lui despre universul râului, despre creaturile monstruoase, și susținea în fața lor că unele pot fi prietenoase, caci nu toate sunt periculoase. El visa la un loc unde nu mai trebuie să stea agățat toata viața, un loc imberb sau fantastic, un loc liber. Însă toate aceste vise care i se păreau demne de un spirit ca al lui erau sfărâmate de batjocurile prietenilor și de teama ce-l domina înfruntând necunoscutul.
În bătaia molcomă a râului, unduindu-i mișcările trupului, Taxo scruta cu ochii-i ageri depărtarea, încercând să întrevadă eventualele pericole care-l puteau înfrunta. Nu știa ce avea să-l aștepte, însă nu-i păsa, el acum avea viața in palma, luna intr-un ochi iar soarele in celălalt. S-a hotărât să se lase purtat de cursul râului în haosul necruțător. Știa că putea muri, putea sfârși zdrobit sau mâncat, dar viața pe care o trăise pâna atunci i se părea goală, i se părea lipsita de esența lui infinită. Trebuia să nu regrete nimic, să nu creadă decât în el, în biologia sa, nimic nu-i aparținea, nici măcar sufletul său.
Le-a spus prietenilor săi ce avea de gând să facă, cum avea de gând să plece, de fapt trebuia doar să-și lase mâinile moi și să se desprindă. Nimeni nu l-a crezut, ba chiar îl făceau nebun, dar știa că trebuie să-și dezlege sufletul branhial de viața aceasta. Moartea înseamna viața, neviața înseamnă moarte...

Râul era învolburat, era furtună și ploua. Apele sale păreau himerice zăne ce te conduceau spre neviață, spre sacru, spre iubire profană. Știa că acum este momentul să se desprindă, căci curentul il va duce departe, chiar cu riscul de a fi zdrobit de stânci. Astfel le spuse oamenilor ce se țineau agățați in juru-i : „ Eu astăzi voi muri sau voi intra in neviață. De generații întregi trăim agățați, neștiind ce ne așteaptă „dincolo”. Vreau să trăiesc, să cunosc Absolutul, să nu mă întreb în ultima zi din viața mea daca am trăit-o sau nu. Și voi puteți fi la fel...”. Și își dădu drumul la mâini, lăsându-se purtat de apă...

Taxo a ajuns pentru generațiile viitoare o legendă, omul cu trup de amfibian care a îndrăznit să se desprindă. Nimeni nu a știut ce s-a întâmplat vreodată cu el, toți l-au crezut mort însă el s-a eliberat de lumea ce-l înconjura. Ar fi putut sa moară sau să trăiască, însă el s-a dizolvat in sufletul râului, dincolo de universul său, dincolo de lumile sale, în transcendență cu inima râului...