Stau. Sunt acasă. De dimineață tot stau pe scaunul din fața ferestrei. Stau, cum au stat dovleceii de la țară, astă vară, când am fost plecat în concediu la mare, iar ei, părăsiți, au crescut atât de mari încât i-am aruncat peste gard, la nea' Costel, să-i dea la porci. Privesc prin fereastra care dă spre vecina de vis-a-vis. Am mai vorbit cândva de vecina asta care arată bine. Nu pot să nu o văd, pentru că un arhitect a construit un bloc nou la trei metri de blocul unde locuiesc eu. Ei le zic vile, nu blocuri, nu știu de ce, pentru că tot blocuri staliniste sunt.

Așadar stau. S-a făcut ora prânzului. Mă ridic, mă duc la bucătărie și mănânc un covrig cu mac. Nu mi-e foame. Mă întorc și mă așez iar pe scaun. Vecina deschide ferestrele, aerisește. E într-un tricou fără mâneci și are părul prins la spate. Face curat.

Stau și privesc în gol prin geamul pătat de zăpadă viscolită. Stau, cum stau seara țăranii la Poenari. Acolo, dimineața se bea țuică. Se bea și la prânz, iar după-amiază se bea cel mai mult. Apoi, cad în transă și privesc aiurea, așa ca mine. Eu însă nu am băut țuică.

S-a înserat. Vecina de vis-a-vis îmi face semne. Schițez un gest de nedumerire. Ea se arată cu degetul și mă întreabă ceva. Deodată își ridică tricoul fără mâneci și-și etalează sânii. O secundă, atât, apoi și-l trage la loc. Mimează o întrebare de genul, acum ești mulțumit?

S-a înnoptat. Stau tot pe scaunul din fața ferestrei și am privirea inteligentă a unui stâlp de beton. Stau și nu fac nimic. Poate o fi vreun sfânt pe acolo, pe sus, din acela cu cărarea pe mijloc, care să șteargă această zi din calendarul vieții mele. Poate. Totuși, e o zi specială. Ziua de după ziua în care te-am văzut pe tine. Ziua în care mi-am trecut întreaga viață prin fața ochilor. Ziua în care am înțeles cât am greșit.