Erau zile in care nici ambulantele nu se mai grabeau. Tinerii se simteau datori cu o moarte si vroiau sa se fiftuiasca cu DumNezeu. Asa era cool.
Eu eram prea batran ca sa mai mor.
In fiecare dimineata postarita imi aducea ziarul, impreuna cu unul sau mai multe fire din parul ei blond. Atat de tanara si ii cadea parul...
Din ziar nu intelegeam nimic pentru ca era scris in limba cea noua pe care eu refuzasem sa o invat. Postarita imi citea in fiecare zi rubrica de decese. Nu cunosteam pe nimeni. Toti erau tineri... si morti cool.
Postarita asta era altfel. Sambata era ziua ei libera si atunci faceam amor in modul ala, atunci demodat, in care implicam sentimente. Imi tinea secret faptul ca ma iubea. Nu ii spuneam ca stiu. Si eu o iubeam. Chiar si pentru ea asta ar fi fost mult prea putin cool.
A venit si ziua in care i-a cazut ultimul fir de par.
Intr-un ziar pe care nu l-am mai primit, intr-o limba pe care nu o stiam, numle ei era scris la rubrica decese. Fara voia ei devenise super-cool. DumNezeu sa o odihneasca!
Toate astea se intampla.