Au pornit de mana spre orizontul care le suradea, s-au asezat pe marginea lui, si-au zambit, si-au pecetluit buzele si au zburat...
Mi-e greu sa iti spun povestea mea petrecuta acolo unde oamenii nu zambesc, copiii nu rad, pasarile nu canta, apele nu curg, vantul nu adie macar, soarele s-a intors si el cu spatele. Dar am sa ti-o spun tocmai pentru ca nu vreau sa calci si tu pe marginea orizontului.
"E atat de greu sa transformi gandurile in cuvinte, atat de greu sa insiri literele in asa fel incat sa nasca sentimente, sentimente nascute deja.
E atat de usor sa te tin de mana, sa pasesc mai adanc in ochii tai, atat de usor sa culeg perle din scoicile pe care le gasesc in marea din noi.
Covorul de frunze amintea copacilor cat de frumosi erau ei odata, tu alergai si incercai sa ma imbratisezi in tulpina batranului arbore din fata noastra, mi-ai zambit. Ai oprit timpul si m-ai privit indelung, ai intrat in mine prin poarta ochilor si ai inceput sa urci, sa cobori, mi-ai intrat in inima si ai inceput sa cladesti...dupa ce ti-ai facut cuib in inima mea..."
- Hai, mergem?
- A, da, copil, acum. Si se ridica, lasand copacul de care se sprijinise sa se legene usor, o lua de mana si plecara spre casa.
- Oare la ce te gandeai tu acolo si mie nu imi spui? ii zambi ea si intoarse capul in partea cealalta, strangandu-l de mana.
- Nici nu mai stiu daca era gand sau vis, imi aminteam cum a fost cand te-am tinut prima oara de mana...stii, de fiecare data imi amintesc cand venim in parc.
Ea nu zise nimis si continua sa il stranga de mana, vroia sa il simta al ei si sa nu il mai dea nimanui...nicicand.
Erau frumosi impreuna, parea ca s-au nascut din acelasi pantec si ca aceeasi mana i-ar fi modelat, jumatati ale aceluiasi intreg. De fiecare data cand ieseau sa se plimbe privirile vecinilor ii insoteau pana la capatul strazii, unde ei dispareau dupa colt, iar privirile refuzau sa se intoarca la stapanii lor. Se casatorisera de un an si jumatate.
Era minunat totul in jurul lor, zambet si veselie...se iubeau, si asta nu numai pentru o ora, o zi, ci dincolo de timp, intr-o lume numai a lor, care facea parte din vesnicia Lui Dumnezeu, ei erau acolo.
- Cheia e la tine, pui?
- Da, descui imediat...auzi, iar se uitau vecinii aia doi din colt dupa tine, ma fac gelos, auzi?! Ha, ha, ha...
- Mai stii... zise ea si disparu dupa usa intredeschisa, radea cu pofta, "saracii vecini, au numai vre-o suta cincizeci de ani impreuna...".
Se gandeau la copilul pe care il vor avea si care era deja tare neastamparat, o lovea pe mamica lui cu toata puterea, parca incerca sa spuna mereu: "Sunt si eu aici, nu ma baga nimeni in seama!?"...pregateau totul in jur pentru el, trebuia sa se nasca, era timpul sa aduca galagie pe coridoarele casei in care locuiau.
Doar cateva zile au trecut si 'Ambulanta' a intrat pe strada pentru a transporta viitoarea mamica...
Odata ajunsa la maternitate, tanara a fost dusa intr-un salon gol, dar imediat a fost transportata in sala de operatie:
"Bisturiu. Pensa..." ...si panica. Sangele nu se mai oprea, copilul a iesit intr-un sfarsit, mic, micut si nevinovat...dar nu respira, era vanat...iar doctorul a strigat:
"Faceti ceva ca o pierdem...o pierdem...o pierdem..."
Si orizontul s-a deschis, s-au luat de mana si au pornit in zbor spre lumina...odata cu ea si copilul lor pentru el murise si lumea, caci timpul, oricum, nu exista...