Acum pe banca de vis-a-vis sta o batrana cu fata de papusa-copil, parul frumos ingrijit ii incadreaza fata si buzele sunt rujate ieftin, urma de cochetarie feminina fara de varsta. Povesteste despre un dumnezeu care o asteapta la mii de ani-lumina la marginea galaxiei, un dumnezeu de pacate atotstiutor, un dumnezeu care o razbuna si o protejeaza intr-un cocon de lumina. Dumnezeul-adevar. Si nimic nu o atinge. Va cobori o statie mai incolo odata cu puhoiul de lume venita sa se roage nu stiu carui sfant.
Pe mine ma asteapta muntele. Voi urca cat mai repede incercand sa las in urma slujba preoteasca rasunand isteric din boxele urcate pe turla bisericii.

Inchid iarasi ochii, incerc sa ignor, sa nu aud decat zgomotul rotilor de tren, dar le simt privirile cum imi pipaie trasaturile. Mi se preling pe obraji, le simt gandurile incercand sa mi se strecoare prin pori, prin coltul ochiului. Oare de ce nu inteleg ca aici nu-i confesional, nu toti simtim nevoia sa ne destainuim, sa ne punem viata pe tava in fata strainilor, parteneri de calatorie poate spre aceeasi destinatie.

Unii calatoresc singuri.

Mai tarziu pe locul din fata mea s-a asezat un domn, atat de palid, haine ponosite, ii pot numara zilele in care a zacut in casa, ii pot numara zilele pe care le mai are, dureros il simt atat de linistit, isi poarta boala cu seninatate, se misca greu si ochii ii sunt palizi, trasaturi deformate. "Lasa-i sa se bucure, sunt tineri!" Va sari in apararea unor pustani de liceu nerabdatori si galagiosi pe coridor.

Ma afund iar in somn. Atunci cand voi ramane singura imi voi scoate carnetul si imi voi nota. Tot. Dealurile lasate in urma in viteza, satele saracute, garile mici, caii, copiii batand mingea pe camp, franturi de viata prinse pe o pelicula invizibila. Si portretele lor, ale celor compartimentati intr-un tren alergand spre noapte...