A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când facea plopsorul pere si rachita micsunele; de când se bateau ursii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sarutau, înfratindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca în slava cerului de ne aducea povesti;

De când se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odata un împarat mare si puternic, si el avea trei feciori. Facându-se mari, împaratul se gândi fel si chipuri cum sa faca sa-si însoare copiii ca sa fie fericiti. Într-o noapte, nu stiu ce visa împaratul, ca a doua zi, de mânecate, îsi chema copiii si se urca cu dânsii în palimarul unui turn ce avea în gradina. Porunci sa-si ia fiecare arcul si câte o sageata.
- Trageti, copii, cu arcul, le zise împaratul, si unde va cadea sageata fiecaruia, acolo îi va fi norocul.
Copiii se supusera fara a cârti câtusi de putin, caci ei erau încredintati ca tatal lor stia ce spune. Trasera, deci, si sageata celui mai mare din fii se înfipse în casa unui împarat vecin; a celui de al doilea se înfipse în casa unui boier mare d-ai împaratului; iara sageata celui mai mic se urca în naltul cerului. Li se strâmbasera gâturile uitându-se dupa dânsa, si p-aci, p-aci, era sa o piarza din ochi. Când, o vazura coborându-se si se înfipse într-un copaci nalt dintr-o padure mare.
Se duse fiul cel mare, îsi lua sotie pe fata împaratului vecin, si se întoarse cu dânsa la tatal sau.
Se duse si cel mijlociu si se întoarse si el cu o sotioara mândra si frumoasa.
Se duse si cel mic. Cutreiera lumea pâna ce ajunse la padurea cea mare unde se lasase sageata lui. Bâjbâi el si orbacai p-acolo prin bunget, pâna ce dete de copaciul în care se înfipsese si sageata lui. Acest copaci era nalt si gros si batrân, de când urzise Dumnezeu pamântul. Se încovriga el de dânsul, si se urca pâna ce ajunse de se agata de o ramura. Si din ramura în ramura, când atârnat cu mâinile, când cu picioarele încrucisate si înclestate, ajunse pâna în vârf. Acolo puse mâna si-si lua sageata. Se dete jos cu sufletul plin de obida si de mâhnire, socotind ca este sec de noroc, caci, se gândea el, ca ce era sa gaseasca în acel copaci?
Nu-i fu destul ca nu-si aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul ca facuse atâta cale în desert, se mai pomeni, când vru sa plece de lânga copaci, ca se agata de spinarea lui o bufnita. Hât în sus, hât în jos, bufnita sa se duca din spinarea lui, ba. Îl înhatase, dracoaica, cu ghiarele, ca o gaita spurcata, si nu-l slabea nici cât ai da în cremene.
Mai se suci, mai se învârti sa scape de pacoste, si nu fu nici un chip. Daca vazu si vazu, se hotarî si el a se duce acasa cu saxanaua în spinare si o lua la drum. În cale, baga de seama ca alte sase bufnite se tineau dupa dânsul. Merse el, biet, cu alaiul dupa dânsul, si potrivi ca sa ajunga acasa noaptea, spre a nu se face de râsul dracilor de copii.
Cum intra în camara unde locuia dânsul în palaturile tatâne-sau, cele sase bufnite se asezara caresi pe unde; iar cea d-a saptea bufnita, care se înclestase de spinarea lui, se aseza în pat.
Mai statu, bietul flacau, se mai socoti, se mai gândi, mai planui, si în cele din urma gasi cu cale sa le lase în pace, sa vaza unde are sa iasa aceasta întâmplare. Mai cu seama ca acum se cotorosise de saxanaua din spinare.
Si cum era si rupt de osteneala de atâta calatorie si de atâta tevatura ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parca l-ai fi lovit cu mechea în cap.
A doua zi, ce sa-i vaza ochii? Lânga dânsul în pat, o zâna asa de frumoasa, de amutea si nu stiu cine când o vedea; iara la capetele patului lor sase roabe, una mai frumoasa decât alta. Mai vazu, într-un colt al camarei, sapte piei de bufnite, aruncate una peste alta.
Se mira tata-sau, se mira muma-sa de asa frumusete si gingasie, ce nu mai vazusera de când erau ei.
Ziua de nunta a fratelui celui mai mare viind, se duse si fiul ce mic la împaratul, însa singur, caci nu putea sa ia si pe zâna, macar ca era sa-i fie logodnica. Când, se pomeni cu dânsa ca se prinde în hora lânga dânsul. Nu mai putea de bucurie, când o vazu. Se falea, nene, cât un lucru mare, caci alta ca dânsa nu se gasea în toata împaratia lor si a vecinilor. Toti nuntasii ramasera cu ochii bleojditi la dânsa. Iar ceilalti fii de împarati si domni cari erau poftiti la nunta dedeau târcoale roabelor ce venise cu zâna, si care de care umbla sa se prinza în hora lânga dânsele. Si astfel se veselira pâna seara. La masa, zâna se aseza lânga fiul cel mic al împaratului. Mâncara si se chefuira pâna la miezul noptii. Apoi se dusera fiecare la ale sale. Fiul cel mic al împaratului se duse în camara lui. Zâna dupa dânsul. Se culcara si dormira ca niste împarati ce erau ei. Când se scula dimineata si vazu pieile de bufnita tot acolo, îl apuca un cutremur de scârba, aducându-si aminte de cele ce patise de la dânsele.
Se facu si nunta fiului de al doilea al împaratului. Fiul cel mic se duse la nunta iarasi singur, si iara se pomeni cu zâna ca vine, si nici una, nici alta, top! se prinse lânga dânsul în hora. Crestea inima într-însul de bucurie si de fala, mai cu seama când vedea pe ceilalti fii de împarati si de domni ca le lasa gura apa la toti dupa o asa bucatica. Ei, vorba aluia, în pofida capsunelor, mâncau foile. Îsi scoteau si ei focul jucând în hora cu roabele zânei. Seara iara se pusera la masa.
Fiului celui mic al împaratului, ce-i da lui dracul în gând, se scoala de la masa, se duce în camara lui, ia pieile de bufnita si le arunca în foc, apoi vine si se aseaza la masa din nou.
O data se facu o tulburare între mese. Si iata de ce. Una din roabe striga:
- Stapâna, suntem în primejdie!
Alta zise:
- Stapâna, mie îmi miroase a pârlit! Este prapadenie de noi.
Iara ea raspunse:
- Taca-va gura, tocmai acum la masa v-ati gasit si voi sa voribiti secaturi?
Nu trecu însa mult si mai zise si a treia:
- Stapâna! nu e scapare, suntem vândute miseleste.
În aceeasi vreme, si dânsa strâmba nitel din nas. Pasamite îi venise si ei miros de pârleala pieilor. Si deodata sculându-se cu toatele de la masa, se facura sapte porumbei. Apoi zâna zise fiului celui mic de împarat:
- Ai fost nerecunoscator. Cu bine te-am gasit, cu bine sa ramâi. Pâna nu vei izbuti sa faci ce n-a facut om pe lume, sa nu dai cu mâna de mine.
Se înaltara, deci, în slava cerului si îndata pierira din ochii lui.
În desert mai rugara mesenii pe fiul împaratului sa seaza la masa, în desert îl îndemnara parintii sa nu-si mai faca inima rea, caci el ramasese cu ochii dupa porumbei si nu se mai puse la masa.
A doua zi pâna în ziori pleca sa-si gaseasca logodnica. El simtea bine acum ca fara dânsa nu mai putea trai. Îsi lua ziua buna de la parinti si de la frati si o porni în pribegie.
Trecu dealuri, vai, colnice, strabatu paduri întunecate si de picior neumblate, dete prin smârcuri si lacoviste, si de urma porumbeilor sai nu putu da. Se framânta cu firea voinicul, cerceta, cauta, întreba; dara nici o isprava nu-mi facea. Cu inima înfrânta, cu sufletul zdrobit de mâhnire, si cu dogorul dragostei într-însul, umbla ca un zmeu si ca un leu paraleu, dara toate în desert. Uneori îl batea gândurile sa-si faca seama singur, sa se dea de râpa, ori sa-si sfarame capul de coltii de piatra de prin munti; dara parca îi spunea inima ca odata, odata, o sa se sfârseasca toate necazurile sale, si deodata îsi venea în sine, si se punea din nou pe drum, mai cu harnicie si mai tare în credinta ca cine cauta cu amaruntul si cu staruinta trebuie sa gaseasca si gândul sa si-l izbândeasca.
Rupt de oboseala si de zdruncinare, se dete nitel la umbra într-o vâlcea, sa se mai odihneasca oleaca. Si stând el acolo, îl fura somnul. Deodata se destepta, auzind o gârâiala de graiuri omenesti, si sari drept în sus. Ce sa vezi dumneata? Trei draci se certau de faceau clabuc la gura. Se duse la dânsii cu pieptul înainte si le zise:
- Cearta fara paruiala, ca nunta fara lautari.
- Se lovi ca nuca în perete si vorba ta, iaca, raspunsera ei. Dara noi nu ne certam, ci numai ne sfadim.
- Si pentru ce va sfaditi voi? îi întreba el; caci galagia ce faceti voi, mort d-ar fi cineva si tot îl desteptati.
- Uite, avem de mostenire, de la tata, o pereche de opinci, o caciula si un bici, si nu ne învoim între noi, care ce sa ia din ele.
- Si la ce sunt bune bulendrele pe care va sfaditi voi?
- Când se încalta cineva cu opincile, trece marea ca pe uscat. Când pune caciula în cap, nu-l vede nici dracul, macar de i-ar da cu degetul în ochi. Iara când va avea biciul în mâna si va trosni asupra vrajmasilor sai, îi împietreste.
- Aveti dreptate sa va sfaditi voi, ma. Caci una fara alta, aceste bulendre nu fac nici doua cepe degerate. Iaca ce-mi zice mie gândul, de veti voi sa ma ascultati, sa va fac cu dreptate omeneasca.
- Te ascultam, te ascultam, raspunsera dracii într-o glasuire, spune-ne cum, si vom vedea.
- Vedeti voi cei trei munti ce stau în fata noastra? Sa va duceti fiecare în câte unul, si cine va veni mai curând, dupa ce va voi face eu semn, ale lui sa fie toate astea.
- Ca bine zici d-ta! Asa vom face. Bravo! iaca ne-am gasit omul carele sa ne faca dreptate.
Si îndata o rupsera d-a fuga dracii, tulind-o înspre câte un munte.
Pâna una, alta, voinicul puse opincile în picioare, caciula în cap si lua biciul în mâna. Când ajunsera dracii în vârfurile muntilor si asteptara sa le faca semnul, fiul cel mic al împaratului trasni de trei ori cu biciul în fata fiecarui drac, si îi împietri acolo locului. Apoi o lua si el la drum în treaba lui, unde îl tragea dorul.
Abia mai facu vro zece pasi si vazu pe sus un stol de sapte porumbei. Îi urmari din ochi pâna ce îi vazu în ce parte de loc se lasara. Într-acolo deci si dânsul îsi îndrepta cararile pentru care se ostenise atâta mare de vreme.
Trecu mari, pâraie si ape mari ca pe uscat, mai cutreiera tari si pustiuri, pâna ce ajunse la un munte mare, mare, al carui vârf da de nori. Aci vazuse el ca se lasase porumbeii. Se puse a se urca pe dânsul, si, din vagauna în vagauna, din stei de piatra în colti, din râpa în râpa, catarându-se când pe muchi, când pe coame de munti, ajunse la o pestera. Intrând acolo, ramase ca lovit de trasnet când vazu niste palaturi ca de domn si asa de maiestrit lucrate, cum nu se vad pe pamântul nostru. Acolo locuia logodnica lui, zâna zânelor. Cum o vazu primblându-se prin gradina cu roabele dupa dânsa, o si cunoscu. Un copilas de dragulet se tinea dupa zâna, alerga, se zbenguia printre flori, si tot striga pe zâna ca sa-i arate câte un fluturel. Pasamite zâna ramasese grea când zburase de la masa. Si acesta era copilul lor.
Nu mai putea de bucurie fiul cel mic al împaratului. Îi venea sa dea fuga, ca un dezmetic, sa ia copilasul sa-l sarute. Dara îsi lua seama, nu care cumva sa se sperie. Pe dânsul nu-l vedea nimeni, caci era cu caciula în cap.
Începu a da înde seara, si el nu stia cum sa se arate. În cele din urma auzind ca pofteste la masa pe zâna, se duse si el si se aseza între dânsa si între copilasul lor. Adusera bucate. El mânca ca un lup flamând, caci nu mai tinea minte de când nu mâncase el leguma fiarta. Zâna se mira cum de se sfârseste bucatele asa de iute. Porunci de mai aduse. Dara si acele se fituira într-o clipa.
Între acestea, el ridicându-si nitel caciula dinstre partea copilului, acesta îl zari si odata striga:
- Uite tata, mama!
- Tata-tau, dragul meu, nu va da peste noi pâna nu va savârsi o fapta nazdravana, raspunse ma-sa.
El îsi trase iute, iute, caciula pe ochi si începu iarasi a mânca, de parea ca se bat lupii la gura lui. Dupa ce sfârsi si aceste bucate, zâna, coprinsa de mirare, porunci sa se mai aduca, ca sa fie din destul.
Fiul împaratului se mai arata copilasului înca o data, plin de bucurie ca fiul sau îl cunoscu.
Copilul iarasi spuse ma-si; si aceasta iarasi îl tinu de rau, vezi ca nu-i venea ei a crede sa fi facut barbatu-sau niscai fapte minunate, prin care sa poata ajunge la dânsa. Ea stia ca pe acolo nici pasare maiastra nu calca. Copilul tacu, caci tata-sau îsi trasese caciula pe ochi numaidecât.
Mai mânca pâna ce se ispravi si aceste bucate. Mânca, nene, si nu se mai satura. Nemaiavând ce sa mai aduca la masa, zâna începu a cârti ca nu mai ramasese si pentru roabe. Când iata copilul ca striga iarasi:
- Mama! zau ca este tata.
- Dara unde este, ma? ce tot aiurezi tu?
- Ba nici aiureala, nici nimic. Uite-l, este colea lânga mine, uite-l, ma ia în brate.
Se sperie zâna când auzi. Dara el nu o lasa pâna în cele din urma fara sa se arate, ca sa nu-i vie ceva rau. Si luându-si caciula din cap, zise:
- Iata-ma si eu. Tu n-ai vrut sa crezi pe fiul nostru când ti-a spus ca m-a vazut. Eu n-am stiut ce sa crez când am vazut scârboasele alea de piei, ci am socotit ca fac bine, dându-le focului, ca sa va scap pe voi de ele.
- Asa am fost noi ursiti sa patimim, raspunse zâna. Lasa acum cele trecute uitarii, si spune-mi cum ai izbutit de ai ajuns pâna aici.
Si dupa ce-si povesti toate întâmplarile, si tot ce pati, se îmbratisara, saruta copilul si ramase acolo cu toti. El starui de dânsa sa iasa la lume, si ea îl asculta. Se întoarsera deci cu totii la împaratul, tatal voinicului, si acolo facu o nunta de se duse vestea în lume.
Împaratul acela îmbatrânind, toata boierimea si tot poporul alesera pe fiul sau cel mai mic de împarat, pentru ca era român verde, întreg la minte si drept la judecata; si traira si împaratira în fericire, de le ramase numele de pomenire în vecii vecilor.
Iara eu încalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.