"As vrea sa avem mai mult timp" spuneam eu tragandu-ma de degetul mic de la piciorul drept. De parca daca trageam de deget as fi putut prin vreun miracol sa extind timpul. E un deget micut si dolofan, si oja de un rosu turbat de pe unghie s-a ciobit un pic.
Nu mai stiu ce sa iti mai spun, asa ca trag aer adanc in piept si astept raspunsul tau. Tu mereu ai raspunsuri destepte, si desi stiu ca esti destept, ma iei prin surprindere de fiecare data. Si eu stiu ca sunt desteapta, numai ca de obicei spun prostii. Lucruri mici care ma amuza numai pe mine, fiindca in adancul adancului meu nu sunt buna, ntz. Asa crede lumea, dar nu sunt. Sunt rautacioasa fiindca rad de orice, de oricine, oricand.
Si de data asta ma surprinzi, dandu-mi un raspuns tampit. Deja momentul de adevar s-a pierdut si eu imi fac procese de constiinta ca sunt rautacioasa, la urma urmelor cred ca eu spun cele mai multe tampenii dintre noi doi, fiindca imi place cand razi.
Conversatia continua, eu ma trag in continuare de acelasi deget dolofan, suntem tot acolo unde eram.. era o legenda maya care spunea ca oamenii au plantat trestie in incercarea lor de a ajunge la zei, si au cantat si au dansat in jurul ei ca sa creasca mai repede. De cate ori se opreau, se oprea si trestia din crestere, cand incepeau sa danseze si sa cante din nou, trestia crestea in continuare, insa de cate ori se oprea, pe tulpina ei aparea un nod. Asa si cu noi, acum avem un nod, fiindca nu avem timp sa dansam si sa cantam, ci doar sa purtam conversatii in care nu spunem adevaruri ingrozitoare fiindca nu avem timp sa discutam despre ele. O gramada de timp o ocupa tacerile noastre, care sunt mult mai adevarate decat conversatiile, si in plus si mai avantajoase: nu pierdem si mai mult timp incercand sa ne convingem reciproc de adevarul tacerilor.