Aș vrea să mor, dar nu pot. Mă doare golul ce crește în mine, făcându-se tot mai mic. Un sunet rotund îmi macină creierii... și-o prismă îl descompune: grav - înalt... și mă macină, mă torturează încet, învârtindu-se la infinit în spirala lui contradictorie. O simetrie perfectă ce mă înnebunește - nuanțe amare se întrepătrund cu izul dulceag... grav - înalt...
Simțurile se joacă prinsa și se înfundă, amestecându-se ca într-un joc de copii... adunătură pestriță ce se rotește, se schimbă și dispare, pentru a apărea alta care la rându-i să le descompună, dezagregându-se, făcându-mă o bucată gânditoare de materie care refuză să moară dar nu vrea să trăiască.
Doar sunetul rămâne discordant de perseverent în goana sa nebunească pe spirală... grav - înalt... Se rotește amețitor, creând un gol ce mă absoarbe, mă absoarbe pe mine și pe timpul ce-a stat în loc, uimit și îngrozit de atâta cutezanță. Și-atunci descopăr conștiința, ca un fluid cald, ce mă luminează și mă liniștește. Plăcerea perversă a haosului care m-a înconjurat e înlocuită de siguranță și calm. Chiar și sunetul dispare mirat de-atâta pace... doar lumină, și e atât de albă și de pură, e caldă și consistentă; o simt cum mă străbate, cum o străbat... sunt lumină? Poate că nu, dar sunt liber și atât de fericit...
Simt pulsația de rațiune din corpul mic și o recunosc, mă recunosc. Resemnat, părăsesc șuvoiul luminos și cobor învârtejindu-mă, pătrund în închisoarea mea, în trupul meu, să-mi ispășesc pedeapsa - nu pot să mor, dar n-aș vrea să trăiesc - și atunci simt că sunt SPIRITUL.
Sunt înăuntru și sunt mic, iar închisoarea mea e mare. E întuneric, e cald, e umed și plăcut... undeva deasupra se vede pe-o fereastră lumină... dar e sus, atât de sus, încât nici nu îndrăznesc s-o privesc de frică să nu mă răstorn. Și atunci mă întrepătrund și mă înțeleg : sunt EU și mă voi naște ca om pentru a atinge lumina ce năvălește albă și pură pe ferestruica îngustă de sus, atât de sus încât îmi va trebui o viață să ajung la ea, și odată ajuns, s-o iau de la început.