O lume a departelui
Toți, în orice epocă, știm de binefacerile numărului. Cîțiva știm și de răutățile lui. Dar să nu și aibă numărul ceasul său deosebit în cultură?
Nespus mai stins decît celelalte părți de cuvînt, își impun de vreo două veacuri suveranitatea, în cultura europeană, numeralul și conjuncția. Cîtă demnitate manifestă substantivul, ce vervă și culoare adjectivul, cît relief și stil adverbul, ce neastîmpăr pronumele! Nimic din toate acestea la cele două părți de cuvînt, numeralul și conjuncția, ale erei iluminate. Acum facem treabă, iar nu castele pe Loire sau aforisme în saloane; acum se explică toate pe cît posibil rațional, dovedindu se că ele „se reduc la“ — și se numără.
Se numără orice. Se numără viii și morții, atomii, delictele și impulsurile electronice. S a regăsit virtutea numărului, fără nici o mistică pitagoreică a lui. Se pleacă deci iarăși, dar într alt fel, de la număr, în care știința cea nouă a chimiei, de pildă, vedea însăși sinea substanțelor ca „greutate specifică“, sau prin care, fără a merge atît de departe, calculul probabilităților taie în contingent legi, în mare. Se născuse dintr o joacă numerică și calculul acesta. Cavalerul de Méré întrebase pe prietenul său Pascal pentru ce la jocul cu trei zaruri iese mai des 11, iar Pascal îi răspundea inventînd analiza combinatorie.
Dar nu numai din joacă, ci mai degrabă din nevoile societății, de o parte, ale tehnicii nou născute de alta, numărul redevine rege. Oricît de provocator ar declara un straniu om de știință, Jean Coulardeau (într o foarte onorabilă culegere intitulată Pourquoi la mathématique?, Paris, 1984), cum că de la număr încep toate nenorocirile supușilor și că prin număr — fisc, oaste, recensămînt, statistică — sînt ei stăpîniți de tirani, nu se poate tăgădui extraordinara eficiență în științe a numărului. S a spus chiar că teoria numerelor este regina matematicilor; și așa cum cu Descartes spațiul era redus la număr, calculul infinitezimal pulveriza și apoi refăcea, cu numărătoarea sa, orice întruchipare, iar teoria mulțimilor număra în felul ei, încă. Atunci cînd au apărut mașinile de calculat, ele nu au schimbat defel caracterul numărării — ba chiar l au simplificat, reducînd număratul la 0 și 1, cum visa Leibniz — dar au schimbat viteza de numărare și, cu ea, par a schimba fața lumii.
Cînd nu se poate număra totul în chip exact, se numără încă, făcîndu se statistică. Ai crede că în marginea lăsată de statistică există ceva miraculos, un fel de hic sunt leones al hărților vechi, ceva liber de orice determinare numerică. Dar ceea ce cade sub statistică este și stă sub o lege, pe cînd ce scapă statisticii sau așteaptă să fie prins de ea, sau rămîne simplu rebut. Numărul este cel care ne dă suprema siguranță. La nivelul ei ultim atins, mecanica de astăzi nu se sfiește să se numească „Mecanică statistică“.
Atît de mare este privilegiul numărului, încît acesta a pătruns în științele sociale și în viața fiecăruia. Se numără chiar sinucigașii. Tinerii în frac albastru, ca Werther, care se sinucideau după modelul acestuia au început la un moment dat să fie numărați, și atunci probabil pierdeau sentimentul unicității gestului lor, așa cum vor vedea mai tîrziu, uluiți, că tot ce este mai personal, după Schopenhauer, ca reacție umană față de oarba Voință, anume refuzul de a trăi, devine o cifră rece în statisticile orașului. Nu poți trăi, îți spui uneori, căci te sufocă cifrele, dovedindu te a fi un obiect între obiectele societății, dar nu poți nici refuza să trăiești, căci atunci te preiau din nou cifrele. Unde nu există libertate, există număr. — Și totuși, numărul nu venise oare să ți dea tocmai libertate, să te scoată din haos și junglă, să ți dea lege și sens?
Atît de mare este prestigiul numărului (dincolo de rolul inestimabil jucat în cunoaștere), încît își face apariția la cel mai de jos nivel uman, ca un suprem protest sau ca o implorație. Într o lucrare de filozofia matematicilor este citat exemplul cerșetorului dintr o piață londoneză, avînd agățată de gît o placă mare, pe care scria:
Războaie 2
Picioare l
Neveste 2
Copii 4
Răni 2
________________
Total 11
Ce însemna acest 11 în mintea cerșetorului, nu este limpede: poveri? nefericiri? infirmități? încercări ale vieții? Dar neapărat că însemna situații și lucruri de un același gen, spre a se putea face adunare.
Aici încep să apară limitele suveranității numărului. Un contemporan, J. Ladrieăre, scria în Les limites internes des formalismes (Louvain, 1957, p. 410) că „într un sistem formal perfect n ar mai fi lume, nici știință, ci doar veșnica revenire a omogenului, preschimbarea permanentă a ideaticului cu el însuși“. Cu cît mai mult nu ar fi așa în împărăția numărului! Numărul trebuie să facă una toate (chiar și neveste cu războaie), spre a putea îngădui adunare și operații. Dacă matematicienii vor spune că astăzi numărul nu mai este pentru ei un simplu mijloc de calcul, ci că teoria grupurilor sau cine știe ce algebre superioare au scos în evidență structuri numerice miraculoase, îi vom admira pentru inventivitatea lor, îi vom invidia pentru paradisul în care trăiesc, dar vom răspunde că jumătate din exercițiul numeric, cea care ne privește pe toți, calculează mai departe, de la statistică și pînă la fantastica numărătoare a microprocesoarelor. Mai mult încă, vom spune că resimțim cu toții, în această numărătoare din urmă, o predominanță a spiritului adunării și că știm din clasele primare cum că nu se adună decît „părți de același fel“.
Doar în acest sens cutezăm a spune că limitele logosului matematic sînt limitele omogenului. În slujba acestui omogen, jumătatea respectivă din matematici a jucat un rol pustiitor: a distrus forme, întruchipări, realități date. Din fericire, a pus în joc altele — dar pentru ea și pentru vrednicii ei valeți, tehnicienii.
Totuși, să admitem oare că se numără și adună cu adevărat tot? Într o școală de înțelepciune europeană, se pare că una dintre probe pentru neofit era să privească atent două boabe de grîu aidoma, unul artificial (preferăm a spune: steril) și altul real și roditor, totul spre a obișnui pe oameni să intuiască deosebirea. Vom pretinde, acum, că boabele de grîu sterile se adună efectiv, sînt trimise la moară și se macină, pe cînd boabele purtătoare de rod, dacă nu sînt trimise și ele la moară, ci însămînțate, nu se mai pot aduna. Este în ele o creștere, incontrolabilă numeric; iar dacă se va spune că și creșterea e măsurată, vom aminti de ficus indica, arborele indian, care devine o pădure. — Nu se întîmplă la fel și cu eurile? Doar eul propus de Montaigne se adună, anume se adună părerile, voturile, ciudățeniile oamenilor, brațele de muncă, voiniciile ostășești, ca și reumatismele; are grijă statistica de toate. Dar eurile rodnice nu se adună întotdeauna. Un profesor de matematici se adună cu alt profesor de matematici, dar Riemann cu Poincaré, nu.
Numai că eurile care se adună au prevalat, de vreo două veacuri, încercînd să dea o ipostază proprie în cultura europeană. În definitiv, o cultură completă trebuie să treacă și prin ipostaza numărului gol. Inutil să protestăm, ca poetul nostru Nichita Stănescu, exclamînd: „Sîntem, dar ne este urît.“ Cu plictisul nostru cu tot, s a putut închega o societate care ține, ba uneori îngăduie, cu toleranța ei, mari reușite. Este o lume ce n are nimic sfînt în ea, dar lasă pe fiecare în pace, cu sfinții și evlavia lui, o lume a politeții, ca după vorbele lui Lao Tse: „Virtutea apare după ce se pierde Tao, «omenia» după ce se pierde virtutea, «echitatea» după ce se pierde omenia, «respectul» după ce se pierde echitatea“ (Lao Tse, fragm. XXXVIII). Prin respect, am zice prin politețe, se creează raporturi, uneori perfecte, între euri; însă, e drept, nu și rapoarte, respectiv conexiuni vii între om și om, ci doar raporturi. Dacă le respectăm, societatea funcționează bine și omul se distanțează respectuos de om, ascultă știri, citește ziare și păstrează un foarte bun contact cu departele său. Bye bye ar fi, poate, numele potrivit pentru o asemenea societate a politeții, în așteptarea unui suprem bye bye făcut Terrei.
*
* *
S ar fi putut ca o astfel de lume să nu țină cu adevărat dacă, în morfologia aplicată a culturii noastre, epoca numeralului nu se înfrățea cu aceea a conjuncției. Numerele împart și despart lucrurile, ca și pe oameni. Trebuia ceva care să i unească, și acestea sînt conectivele.
Conectivele moderne își trag obîrșia din tabloul conjuncțiilor. Se ivesc în tabloul acesta o sumedenie de cuvinte de legătură, a căror punere în joc, cu accentul cînd pe unul, cînd pe altul, ar fi creat culturii noastre o frumoasă ipostază conjuncțională, mai ales dacă ar fi prevalat conjuncțiile de subordonare. Dar, în spiritul lumii dominate de numeral, au luat întîietate conjuncțiile de coordonare comandate de număr, adică de nevoia de adunare și de calcul. Cu conjuncțiile de subordonare este probabil că nu s ar putea calcula, iar de aceea înțelesurile, pline de adîncime, ale implicației (dacă așa … atunci) au fost reduse la raporturi exterioare, de adunare tocmai. Conjuncțiile „sau“ dimpreună cu „și“, de simplă coordonare amîndouă, au triumfat asupra tuturor celorlalte, în logica nouă. Dar logica aceasta nu este decît reflexul extensivității instaurate de număr și al exteriorității raporturilor și relațiilor între oameni în societatea „departelui“.
Nimic nu ne leagă mai în adînc (poate doar condamnarea de a vorbi, în comunitățile etnice, fiecare în idiomul său); în schimb sîntem coordonați, conectați la ceva ori altceva, la capătul experienței lui Montaigne de deconectare. Sîntem nevoiți prin înmasare să trăim în locuințe înălțate sub semnul lui „și“ (și eu, și tu), al lui „sau“ (sau eu, sau tu); creăm colective care au ceva din „bandele anonime“ ale peștilor cînd merg în susul rîurilor; ne îmbrăcăm simplificat pînă la nudism și vorbim cu I P T uri (inițiale pentru toate). Știm nespus de multe, dar informatica ne arată ce puțin știm, dacă nu contabilizăm (adunăm) datele ei în canceroasă creștere, iar așa cum nădăjduim să vindecăm cancerul, care și el pare o proliferare aditivă, nădăjduim — cine poate ști dacă nu pe drept? — să ne mîntuim prin adunare.
Între timp, această dezlegată formă de legare face să coboare peste lucruri și oameni: vidul. Stăm bine cu vidul în științe și, în chip straniu, deopotrivă cu sentimentul vidului, care obține, cu absurdul de pildă, atîtea reușite în literatură și, cu abstractul, în arta muzicală matematizată ori în plastică. Cînd ne gîndim astăzi la nihilismele profetizate atît de provocator, alteori cu aristocratic dispreț, de un Nietzsche ori Ortega y Gasset, ne cuprinde duioșia. Cum s au putut speria ei de blajinele noastre nihilisme? Căci ele nu izvorăsc, ca la orientali, din suferință și din mizeria de a fi om, ci dintr un preaplin, care a jubilat și a făcut multe ctitorii, îmbogățind lumea cu iluminismul, dar care acum, poate, s a istovit.
Vidul și neantul nostru sînt într adevăr altele decît la orientali, așa cum o poate arăta o simplă comparație cu neantul budist. Ce spune despre neant religia aceasta? În ignoranța noastră în materie de orientalistică, vom mărturisi că n am aflat de acolo nimic deosebit despre neant însuși, doar despre calea către el. În schimb, cultura europeană compune bine cu neantul, nu se pierde nicidecum în el, îl ia în mîini și îl modelează. Nu toată lumea își amintește de felurile de „nimic“ de la sfîrșitul „Logicii transcendentale“ din Critica rațiunii pure, dar ceea ce spune Kant acolo este relevant pentru cultura europeană.
Kant deosebește între patru feluri de nimic. Întîi, spune el, lui „tot“, „mult“, „unu“ li se opune nici unul, nimic. Este un concept, adaugă el, fără obiect, nici posibilitate, nici imposibilitate. Este ens rationis. Apoi vine la rînd negarea unei realități, conceptul unei lipse, privația: nihil privativum. În al treilea rînd, sînt formele de intuiție pură lipsite de substanță, ca timpul gol și spațiul gol: ens imaginarium. În sfîrșit, putem pune în joc obiectul unui concept ce se contrazice, obiectul gol fără de concept (cercul pătrat — n.n.): nihil negativum.
Așa compune cultura europeană cu nimicul, pricepîndu se, ca nici una poate, să l îmblînzească. Toate nihilismele noastre ar încăpea în acest tablou, ba s ar lăsa îmbogățite și transfigurate de el. Wittgenstein (și poate Heidegger) ar exprima nimicul rațional, Beckett nimicul privativ, nihilismele sociale ca și suprarealismul, nimicul imaginar, iar paradoxele logicii nimicul negativ. Sau mai știm noi cum?
Dar dacă îmblînzești sălbăticiunea, o și depășești. Cîțiva pași încă, și cultura poate relua, reînnoind o, cîte o ipostază trecută, ori poate ajunge, cu morfologia ei, la ipostaza intimității omului cu lucrurile și a omului cu omul.