Nu e semnificativ, pentru spiritul european, faptul că nu se sperie de eșecuri? Ca în Biblie, unde cu înțelepciune a fost integrat Ecleziastul, care părea să zădărnicească totul, dar lăsa intact totul, așa au venit acum un Nietzsche și după el alții, care să și închipuie că dinamitează lumea cu adevărurile tunate de ei. Iar lumea le a răspuns liniștit: che bella voce!
În spiritul european sfîrșeau prin a precumpăni două modalități: logosul matematic și cel istoric. Acesta din urmă nu și a găsit căile și a dus la nihilism. Cel matematic a reușit din plin, totuși riscă să ducă, sub chipul formalismelor, tot la un fel de nihilism. Dar ce importă? Modelul european știe să explice și valorifice nihilismele, așa cum jubilează în veac cu formalismele sale.
În nici o altă cultură, nici măcar în cea greacă, nu puteau să se ivească formalismele, necum să capete o bună valorificare (independent de reușita lor prin tehnică). Într adevăr, peste tot în alte culturi este dominantă natura și, mai ales, e dominantă rațiunea naturală, care explică lumea aproape exclusiv prin „de ce?“. Singură o cultură care știe să și ia distanțele față de orice — dar oare nu ar trebui ca fiecare cultură să fie una a distanțării omului și gîndului de imediat? — își va pune întrebarea: „de ce nu?“. Iar formalismele, așa cum au și spus o istoricii științelor, din această deosebire s au născut și cresc. Libertatea de a și alege axiomele în științe sau de a da sisteme de organizare în societate înfrînge toate nihilismele și instaurează o a treia lume, dincolo de cea reală și de cea tehnică. Nu cu vidul călcăm peste vidul atins, nu cu „moartea pre moarte“, ci cu alt pas de dans peste leșinul nihilist.
Dar este chiar anarhică libertatea sistemelor formale? În aparență, da; în fapt, ea este expresia cea mai pură a modelului culturii și a structurii active în acest model: unitatea sintetică, acea unitate ce și dă singură un divers. Așa fac și formele modelului acum, își dau singure diversul. O clipă s ar părea că, sub tirania formelor, în istoria recentă a unor ideologii nesancționate la timp de comunitățile lor, modelul culturii europene s a compromis și descompus cu propriile sale arme, așa cum Apusul așteaptă fatalist să vină peste el cine știe ce catastrofă. Dar, așezînd la locul ei crima, nu merită oare să lăudăm virtutea? Modelul european s a confirmat, o dată cu propria sa vidare de conținut în istoria imediată. S a confirmat, dar în gol. A rămas din el scheletul; au rămas pentru o clipă, pînă va veni reîntruparea lor, formalismele. — Dar e de ajuns.
Este surprinzător și aproape înduioșător să vezi că formalismele nu se consideră solidare cu nimic din desfășurarea istorică a Europei. Însă ar putea fi limpede acum că ele sînt solidare cu esențialul ei. Astfel, sînt solidare cu hotărîrea finală de la Niceea din 325, de unde începe cultura noastră, estică și vestică, printr o supremă afirmare în Trinitate a unității sintetice; sînt solidare cu mitologia europeană, care se desface în jerbă dintr un singur mit; sînt, în sfîrșit, solidare cu morfologia culturală europeană, care și plimbă formele ei peste un întreg mileniu de creație și viață spirituală, ducînd tocmai ea, cu ultimele forme puse în joc, numeralul și conjuncția, la formalismele triumfătoare. Cineva s ar putea crede chiar îndreptățit să spună că formalismele de astăzi sînt solidare pînă și cu viziunea cosmogonică în curs, adică sînt solidare, în formalul lor, cu tot ce este mai material, devenirea cosmică însăși. Căci într adevăr, potrivit viziunii acesteia științifice, s a întîmplat acum mai bine de zece miliarde de ani să se manifeste un fel de „fie“, în sensul de „Fie acest dens bulgăre de materie; să se nască din el un univers“, așa cum un sistem formal începe cu un „fie acest corp consistent de axiome, să se nască de aici un univers formal“.
Teribilele noutăți ale veacului, în numele cărora uneori sfidăm trecutul, alteori ne lăsăm cuprinși de jalnice spaime, sînt de la început domestice și prinse în plasa modelului culturii noastre. Cînd un Nietzsche reia gîndul — nespus mai adînc și mai suplu rostit de Hegel — cum că „Dumnezeu a murit“, el crede că taie respirația lumii. În realitate el nu spune mai mult decît este scris în natura culturii noastre, unde dintre cele cinci tipuri de excepții față de regulă domină ultimul tip, excepția care desființează și reînființează ea regula. Spune doar că nu mai există un „dincolo“, în sensul că totul (tot ce e lege) apare acum în întrupare. Numai că, așa fiind, lumea nu se secătuiește, ci se înnoiește. Legea cea nouă, cum a afirmat și cel Întrupat, nu schimbă, ci doar înlocuiește pe cea veche, lărgind o; sau legile învechite se lasă depășite și, dacă pot, reînvie sub alt chip.
Căci așa ni s a vădit a fi modelul culturii europene, unul nedominat de prezența și fascinația Unului, ci deschis către totalizări succesive. Cu schema sa, modelul european arată că optează de la început pentru Unu multiplu, din sînul rapoartelor posibile între Unu și Multiplu, cele care dau o variantă a tipurilor de cultură descrise de excepție și regulă. Într o cultură axată de la început, din ceasul rupturii bizantine față de cultura antică, pe Unu multiplu (aici pe Unu întreit), deschiderea și expansiunea aveau să confere stilul și măsura culturii ce se năștea. Singură schema cea nouă, eliberată cum este de blocarea în Unu sau de aspirația către el, poate duce la o adevărată structură, una activă, care ni s a părut a fi unitatea sintetică. O astfel de structură este de la sine una de „forme structurante“ — și dintr o dată cultura cea nouă devine paradigmatică pentru orice altă cultură. Cum poate fi cultura o închidere ce rămîne închisă și, pînă la urmă, o formă de inerție istorică?
Să amintim, în treacăt doar, de unitatea sintetică din filozofie, care i a dat nume. În modalitatea aceasta a unității sintetice se naște cultura europeană cu mult înainte de Kant, dar el este cel care, întocmai lui Platon pentru gîndirea antică, a pus ordine în gîndirea modernă. Există o splendidă pagină în Critica rațiunii pure, cea mai grea după specialiști, totuși una cît de cît lămuritoare pentru orice om de cultură: este pagina în care, cu așa zisa „deducție transcendentală“, ies la lumină în același timp unitatea sintetică și unitatea de sinteză. Kant spune în fond ceva destul de inteligibil acolo, cum că din unitatea lui „eu gîndesc“ (și nu numai eu, om, ci orice ființă care ar gîndi) ies formele de gîndire asupra lumii. Formele acestea, categoriile, sînt efectiv unificări ale unui divers, cum de pildă categoria cantității sau a cauzalității unifică atîtea variate manifestări cantitative ori legături cauzale; iar astfel categoriile sînt unificări ale unui divers și pot cu adevărat fi numite unități de sinteză. În schimb, „gîndesc“ nu unifică nici un divers, ci își dă el unul, categoriile tocmai! Deci un tip de unitate, cea sintetică, face posibil celălalt tip, unitatea de sinteză. — Asta e tot, și cultura europeană se articulează așa, sugerînd articularea oricărei culturi.
Căci trecînd peste extraordinara carieră filozofică (cu Fichte și mai ales Hegel) a unității sintetice, o întîlnim ca formă structurantă peste tot în istoria noastră. Ea este o unitate de expansiune, în timp ce unitatea de sinteză reprezintă una de concentrare; dar spiritul celei dintîi va face ca și unitățile de sinteză izvorîte din ea să aibă deschidere și expansiune în concentrarea lor. Și iată, atunci, în cultura europeană, o întreagă procesiune de manifestări caracteristice ivindu se în spiritul unității sintetice; în primul rînd, cum arătam, soluția Trinității, care a hotărît de o credință, în al doilea rînd mitologia (în cazul căreia e de neînțeles că nu se face îndeajuns deosebirea între diverse mitologii), care a hotărît de arte.
Dar și la niveluri mai joase expansiunea unei unități fundamentale ne este nouă caracteristică. Istoricește, statele de început ale Apusului se fac prin dislocare și nu prin aglomerare, în așa fel încît nu știm dacă pe Carol cel Mare trebuie să l numim Charlemagne sau Karl der Grosse. Europa de Vest, odată așezată, va trece în expansiune, iar călătoriile Prerenașterii sau ale Renașterii nu vor ține de necesitate sau oarba sete de putere, ca în expansiunea mongolă, ci de curiozitatea dezinteresată a spiritului. În același timp, dar pe alt plan, eikón ul grec, care însemna imagine provenind de la asemănare și aparență, cu amintirea mimesis ului, devine „icoană“, care nu mai imită defel, ci oferă acum, cu unitatea ei, prototipul de imitat. Muzica, la rîndul ei, devine polifonică prin canon, contrapunct și diversificarea unei unități melodice. Limbile vernaculare europene se diferențiază tot mai mult de graiul latin ori germanic, printr un proces care, firește, se petrece peste tot; dar atunci cînd vor ajunge la stadiul înaintat al lingvisticii, își vor cerceta, adînci și favoriza diversitatea. Iar științele naturii, în diversitatea lor inexistentă în nici o altă cultură, nu se vor naște ele oare din unitatea mecanicismului, atît de cuceritor cu Leonardo da Vinci și cu Galilei?
Am numit asemenea unități sintetice valori, iar culturile reprezintă pentru oricine sisteme de valori, nicidecum simple acumulări și folosiri de bunuri. Mai mult încă, sistemele de valori sau subsistemele lor (științe pentru valoarea adevărului, limbi pentru logosul ca rostire, arte pentru valoarea frumosului, ansambluri tehnice pentru valoarea creației practice) tind, într o cultură împlinită, să capete autonomie. Dacă științele par astăzi prea mult absorbite în tehnic, artele în schimb își afirmă perfect autonomia, pînă la libertățile formalismului și artei abstracte. Arta nu mai este totemică, rituală, religioasă, nici măcar ornamentală. De la un anumit ceas istoric încolo, artiștii fac ce le place, în spiritul suprarealismului culturii noastre de unități sintetice în act.
Toate subsistemele de valori, cu matematicile în frunte, aspiră să se autonomizeze și să exprime libertățile Unului multiplu. Și totuși nu e vorba despre o „artă pentru artă“, cît mai degrabă de creații care, în autonomia lor, să exprime, cu rigoarea unității ce se diversifică, rațiunea (în științe pe cea logică, în arte pe cea plastică, în tehnică cea practică) ce rămîne unitară în propria ei dispersiune. Este aproape cum scria Mircea Eliade că se întîmplă în culturile tradiționale cu creația: orice creație o reface pe cea originară a lumii.
Un asemenea cuprins al culturii, libere și totuși responsabil creatoare, ar fi putut fi descris prin sistemele sau subsistemele de valori manifestate în concretul istoriei europene: mitologice, politice, economice, artistice, filozofice, etice, științifice și tehnice. Însă nu de o istorie propriu zisă a culturii europene — pe măsura căreia de altfel nu eram — este vorba în cele de mai sus, ci de un model cultural, deci de forme. Înaintea realităților istorice ni s a părut că stau formele de care țin ele. Iar toate sistemele de valori ale unei culturi se înscriu în morfologia ei.
Față de teza relativistă a filozofilor culturii ce pretind că fiecare cultură își are simbolul ei spațial, ideea ei originară și morfologia ei, cutezăm a spune că morfologia este una pentru toate culturile: e morfologia ipostazelor spiritului, al căror modest ecou îl reprezintă morfologia gramaticală. În „elementul“ acestor ipostaze ale spiritului se nasc și se desfășoară sistemele de valori: există un tip de știință, de artă, de politică, de filozofie în modalitatea substantivală (mergem pînă la a vorbi chiar de un tip de costumație), un alt tip pentru toate acestea în elementul adjectivului și cu totul alt tip în elementul adverbului.
Căci elementul care susține de fiecare dată culturile este substratul lor, sau ca și inconștientul lor. S a spus despre inconștient că este zona mai adîncă, iar „inconștientul colectiv“ ar fi temeiul ultim al vieții sufletești, căreia îi oferă simbolurile și arhetipurile sub înrîurirea cărora sufletul se manifestă. Cu atît mai mult am spune despre spirit că își are, ca un fel de inconștient, morfologia lui, ce nu se dezvăluie prin vise ori prin cine știe ce căi ocolite, ci direct prin înregistrarea ipostazei respective. Întîi percepi substantivitatea („ceva“, care vine spre tine amenințător, favorabil sau neutru) și pe urmă găsești atît cuvîntul potrivit, cît și conceptul lucrului. Întîi vezi adjectivitatea și pe urmă determini adjectivul, ca gînd și cuvînt. Întîi vedem numeralul și pe urmă numărăm.
În asemenea elemente, ca tot atîtea valori și unități sintetice, culturile eliberate de tutela naturii încep a gîndi, a vorbi, și a sta de vorbă cu zeii. Dar le trebuie timp ca să ajungă pînă la ei, nu atît un timp al extazului sau un timp pur, al desfășurărilor logice, ci timpul real, timpul istoric. Să se poată înfrînge timpul cu el cu tot? Cultura europeană a arătat că se poate. Cine nu cunoaște lecția culturii europene se precipită în neființa sau în marele somn al Timpului.