agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-01 | [This text should be read in romana] | Submited by Bogdan Gagu
„Devouring time“, scrie Shakespeare în admirabilul Sonet al XIX lea. Să fie timpul cu adevărat? sau sîntem noi, mai degrabă, cei care l devorăm? În cultura europeană nu se impune defel timpul ciclic al anticilor sau cel al Sinelui înnebunit din cultura indiană, nici măcar timpul liniar al viziunii escatologice creștine. Se impune în schimb timpul kairós ului, al momentului favorabil.
Sărmanul Kronos, confundat pare se, în sec. al VI lea a. Chr., cu chronos „timp“, a devenit cît se poate de umil după înfrîngerea suferită din partea fiului său. I s ar putea chiar atribui, din perspectivă europeană, un discurs diferit nu numai față de măreÈ›ia sa trecută, dar È™i prin raport la rangul pe care i l au rezervat cîțiva moderni în istoria È™i destinul omului. „UitaÈ›i mă, ar zice Timpul, depășiÈ›i mă. FăptuiÈ›i într astfel încît să vă puteÈ›i lepăda de mine. Eu sînt monotonia È™i plictisul însuÈ™i.M am săturat de mine, încă din primul ceas, cînd am pus lumea în miÈ™care, căci tot ce È™tiu să fac este să mă repet.“ — Dar omul, în loc să se angajeze în oportunitățile pe care i le oferă Timpul, se străduie prea des să se cufunde în cronologic, destin È™i entropie. Hegel totuÈ™i o spusese: timpul reprezintă tot ce e mai puternic, dar È™i tot ce e mai slab pe lume. Marea poezie, Shakespeare È™i romanticii, deopotrivă cu Ecleziastul din Biblie, dar È™i cu toate conÈ™tiinÈ›ele sfîșiate, descumpănite, resimt primatul a ceea ce este mai puternic în natura timpului. ÃŽn schimb, cultura europeană pare adesea a se caracteriza — în măsura în care se desprinde de natură È™i de ritmurile ei elementare — mai degrabă prin considerarea timpului sub aspectul lui de slăbiciune, de placiditate, de blîndeÈ›e. ÃŽn orice caz, aÈ™a a procedat È™tiinÈ›a modernă, înstăpînindu se pur È™i simplu asupra timpului, pînă la a face din el o simplă coordonată, e drept principală. ȘtiinÈ›a se găsea în faÈ›a timpului cosmic È™i natural: timpul solar, cel selenar, cel circadian, timpul marilor ritmuri naturale, din care ea a È™tiut să facă timpul repetiÈ›iei regulate È™i măsurabile. Dacă se pune întrebarea pentru ce au fost întotdeauna cuplate timpul È™i spaÈ›iul — cînd se vede bine că dinamismul unuia este total opus staticismului celuilalt —, atunci răspunsul ar putea fi că e vorba, atît la unul, cît È™i la altul, de repetiÈ›ie, de unde decurg celelalte caractere comune lor. Filozoful Locke se întreba: pentru ce oare nu repetăm È™i alte „idei“ decît pe cea de durată È™i spaÈ›iu, spre a obÈ›ine infinitatea? pentru ce nu È™i infinitatea albului? Dar orice repetiÈ›ie ar fi în timp sau în spaÈ›iu, lor singure revenindu le repetiÈ›ia pură. De aci derivă, drept caractere comune ale amîndurora, cantitatea măsurabilă, omogenitatea, lipsa de orice conÈ›inut, caracterul de forme vide, de cadre învăluitoare È™i — ca urmare a repetiÈ›iei inexorabile — necesitatea. Iar pentru că timpul È™i spaÈ›iul nu posedă atribute, ca orice alt lucru (observa, de astă dată, Leibniz), ele vor oferi uniformitate È™tiinÈ›ei, care s a înstăpînit pe amîndouă spre a face din ele coordonate. Și totuÈ™i È™tiinÈ›a ea însăși sfîrÈ™eÈ™te prin a contrazice acest aspect de monotonie a timpului È™i spaÈ›iului, datorită altor concepÈ›ii, cu mult mai subtile. SpaÈ›iului ea a È™tiut să i substituie ideea de cîmp. Cît despre timp, chiar fără a lua în consideraÈ›ie timpul uman, psihologic sau istoric, È™tiinÈ›a veacului al XIX lea — întîiul veac ce ar aduce ideea de timp, după Prigogine —, È™tiinÈ›a nouă, i a atribuit caracterul de timp al entropiei. ÃŽn aceasta ar consta, după autorul citat, pătrunderea timpului „istoric“ în È™tiinÈ›e, iar Prigogine merge pînă la a susÈ›ine că în felul acesta È™tiinÈ›ele naturii s ar apropia de cele ale omului. Numai că nu un astfel de timp pretins istoric este de regăsit în È™tiinÈ›ele omului. Și de altfel timpul È™tiinÈ›ei înseÈ™i își găsise, cu vreo trei veacuri mai înainte, o altă versiune, în măsură nu numai să înfrîngă monotonia cronologică, dar È™i să edifice mecanica nouă, tocmai depășind timpul obiÈ™nuit. ÃŽntr adevăr, timpul acceleraÈ›iei (dacă se consideră timpul mai departe drept „numărul miÈ™cării“), iar nu cel al miÈ™cării uniforme, este cel care a făcut cu putință È™tiinÈ›a modernă: Galilei, Newton, Einstein însuÈ™i pornesc de la considerarea schimbării de viteză, deci de la acceleraÈ›ie. Ni se pare astfel că putem opune unui mare om de È™tiință contemporan o modestă observaÈ›ie de ordin filozofic: acceleraÈ›ia pare a fi noutatea spiritului È™tiinÈ›ific modern, nu neapărat timpul degradării entropice. Iar abia prin acceleraÈ›ie È™tiinÈ›ele omului s ar putea regăsi în È™tiinÈ›ele naturii. Ba cu mai multă cutezanță — căci de astă dată ne aflăm între simpli diletanÈ›i în materie de È™tiință — va trebui să opunem timpului „cronologic“ de care Spengler face atît de mult caz pentru cultură, timpul acceleraÈ›iei, am spune: timpul kairicității. ÃŽntr adevăr, ce este kairós ul? ÃŽntocmai ca în mecanică, el este dezminÈ›irea timpului uniform, una care ne ajută să înÈ›elegem timpul el însuÈ™i È™i totodată timpul culturii. Se ignoră probabil totul despre miÈ™care, îmbibată de timp cum este, dacă ea reprezintă miÈ™carea de inerÈ›ie. Nu te miÈ™ti, dacă eÈ™ti miÈ™cat cu o viteză egală. Numai a doua derivată, cum zic fizicienii, numai acceleraÈ›ia ca schimbare de viteză ne instruieÈ™te asupra vitezei. AÈ™a cum „mersul este o serie de căderi evitate“ È™i viaÈ›a o serie de eÈ™ecuri înfrînte, la fel timpul este o serie de oportunități, puse în valoare sau ratate. După Bergson — de astă dată citat de Prigogine —, timpul înseamnă invenÈ›ie, sau atunci nu reprezintă nimic. Ireversibilitatea timpului, de care se face acum atît de mult caz pentru È™tiinÈ›ele naturii, înseamnă prea puÈ›in, din perspectiva È™tiinÈ›elor omului. Devenirea creatoare, noutatea istorică, È™i nu simpla istoricitate importă. Nu se poate spune că s a redescoperit timpul în natură, dacă s a surprins doar săgeata lui cu sens unic, în fond un sens liniar. Am recădea statornic în impasul determinist, chiar dacă ar fi vorba de un determinism autorizînd evoluÈ›ia (v. Prigogine, Vom Sein zum Werden, Piper, 1982, p. 18), chiar dacă am admite că viitorul nu e conÈ›inut în trecut. Căci, în definitiv, toată È™tiinÈ›a modernă pare să fi depășit fatalitatea primului determinism, cel cu savoir c’est prévoir. Nu, a È™ti nu mai înseamnă a prevedea, chiar dacă își păstrează siguranÈ›a È™i liniaritatea deducÈ›iilor. Dar È™tiinÈ›a nu se mai instalează o dată pentru totdeauna în siguranÈ›a ei. Ea se miÈ™că, are tresăriri, are revoluÈ›ii, cum spun epistemologii de astăzi. Ea își are prilejurile ei favorabile, aÈ™adar o kairicitate. Iar aici cade vorba excelentă a gînditorului grec contemporan Ev. Moutsopoulos: se numesc kairotice dispoziÈ›iile È™i dimensiunile „care bravează determinismul temporal“. A înfrunta È™i brava determinismul temporal, aceasta face posibilă cultura, inclusiv cultura È™tiinÈ›ifică. Culturile istorice care n au È™tiut să braveze determinismul È™i s au lăsat purtate de „timpul inexorabil“ al naturii au sfîrÈ™it prin a se nărui, sau cel mult prin a vegeta timp de milenii, în măsura în care timpul naturii îngăduie cîteodată stagnarea. Că nobilul demers de a brava determinismul temporal se poate uneori transforma în „bravadă“, aÈ™a cum o arată în zilele noastre tehnica, fiică a È™tiinÈ›ei? Că se poate brava pînă È™i Terra sau ViaÈ›a apărută pe ea, cu jocul de artificii de acum al explozivului atomic? Dar este o lipsă de maturitate a politicienilor Occidentului care ne a adus aci, nicidecum spiritul È™tiinÈ›ific al culturii noastre. Prin ea însăși È™tiinÈ›a, ca orice demers cultural, reprezintă o ieÈ™ire din timp, fără catastrofare a timpului natural. Sau atunci, s ar putea spune că o anumită formă de temporalitate apare cu fiecare cultură. La fel cum timpul nu È™i face ivirea decît prin CreaÈ›ie, fiecare mic univers creat de om, că e filozofic, artistic sau chiar tehnic, substituie temporalității naturale o alta, specifică. Să se spună oare că o asemenea ieÈ™ire din timpul dat nu e decît extaz mistic sau extazul contemplaÈ›iei estetice schopenhaueriene? Dar există două tipuri de extaz, unul fixator, al misticilor sau al contemplaÈ›iei, celălalt extazul neîncetatei curgeri. Leonardo da Vinci, care este mai caracterizator pentru spiritul european decît sînt misticii, È™tie bine să braveze timpul prin contemplaÈ›ia care nu fixează. Infinității timpului el îi opunea infinitatea relaÈ›iilor contemplate, inepuizabilul univers al naturii, al fantasticului, al creaÈ›iei artistice È™i, la el deja, al creaÈ›iei tehnice. Cu inerta infinitate a aÈ™a zisei eternități se fac cel mult piramide, în timp ce cu infinitatea în devenire se face artă, mecanicism (rădăcina matematicilor, după Leonardo), filozofie È™i se fac cîteva revoluÈ›ii tehnico È™tiinÈ›ifice. Prilejul favorabil, kairós ul, nu un alt tip de timp. De aceea Leonardo se străduieÈ™te să prefacă timpul final el însuÈ™i, sau „plinirea timpului“, în moment favorabil, pur È™i simplu; iar astfel el conferă culori È™i aparenÈ›a unei lumi clipei închipuite la Judecata finală. Omul european este, atunci, cronofag: el devorează timpul, în loc să se lase devorat de el. A È™ti să pui în capsule, să încapsulezi timpul se dovedeÈ™te a fi principala sa virtute. Totul se schimbă atunci în imaginea noastră despre timp, de vreme ce acesta este slab, blînd, bine întîmpinator. El ni se oferă, propunîndu ne oportunitățile sale ca tot atîtea prilejuri de a ne elibera de eventuala sa tiranie. Oamenii de È™tiință credeau să poată regăsi timpul culturii libere revelîndu ne timpul lor istoric. Dar chiar È™tiinÈ›a lor este de la început un tipic act de cultură, ce nu aÈ™teaptă să fie explicat de către È™tiință, ci o explică el pe ea, răsturnînd jocul. De aceea, cînd un spiritual om de È™tiință englez traducea astfel cele trei principii ale termodinamicii: 1. nu se poate cîștiga (principiul conservării); 2. pierdem sigur (principiul entropiei); 3. nu se poate ieÈ™i din joc, atunci replica potrivită, din perspectiva È™tiinÈ›elor omului, a culturii, a kairicității, ar fi: 1. nu putem decît cîștiga (trecînd în timpul creaÈ›iei); 2. nu avem nimic de pierdut; 3. merită să încercăm. Este, în aceste trei principii din urmă, o termodinamică a spiritului È™i este ipostaza culturii europene în istorie. Dar a „ieÈ™i din timp“ — către ce? Pentru uneltele È™i maÈ™inile tehnicii se È™tia către ce, la începutul erei industriale. ÃŽn zilele noastre nu se mai È™tie bine. De aceea o pagină din istoria spiritului european (diferită de istoria regilor È™i regiÈ™orilor) ne ar putea da de gîndit. Cultura noastră este, într o largă măsură, de obîrÈ™ie pastorală. ÃŽn orice caz, cu stofele È™i a făcut de două ori intrarea în istoria cea mare cultura europeană: È›esăturile FlorenÈ›ei au hotărît de RenaÈ™tere, în timp ce maÈ™ina de È›esut de la Manchester a hotărît de era industrială. Nu ar merita oare să reflectăm la această mică diferență: cum că stofele FlorenÈ›ei (È™i probabil gustul femeilor de acolo, despre care istoria scrisă de bărbaÈ›i nu face menÈ›iune) au condus la prosperitate, la finanÈ›e, la contoare mai peste tot, dar È™i la veacurile Medici lor, la pictură, la umanism, la cultură propriu zisă — în timp ce maÈ™inile de È›esut de la Manchester au condus la reuÈ™ita È™i nebunia erei industriale, în marginea totuÈ™i a unei extraordinare promisiuni de viitor pentru om? Pe de altă parte — È™i în perfecta solidaritate cu ieÈ™irea din timpul natural pe bază de kairicitate —, termodinamica spiritului ar trebui să ne îndemne a reflecta mai bine la cîteva mari probleme (era să spunem: mari platitudini) ale omului cultivat, de pildă asupra problemei morÈ›ii. Există într adevăr probleme „eterne“ care sfîrÈ™esc prin a se eroda È™i degrada. „CunoaÈ™te te pe tine însuÈ›i“, de la Delfi, este o asemenea problemă. Cine să se cunoască? Eu Tersit? eu Smerdiakov? — Iar problema morÈ›ii este È™i ea una din acelaÈ™i aluat. Ne tînguim, pretindem să filozofăm, exclamăm „Le roi est mort!“ în legătură cu situaÈ›ia, perfect acceptabilă È™i normală, de a avea o măsură a vieÈ›ii. Am dori eternitatea sau cel puÈ›in prelungirea unei vieÈ›i ce n are sens decît prin finitudinea ei. Dar în felul acesta jalea de a fi muritor creează omului o perfectă iresponsabilitate. De o parte, libertinul sfîrÈ™eÈ™te prin a crede că „totul e permis“, de vreme ce nimic nu supravieÈ›uieÈ™te; pe de altă parte, aspirantul la o altă viață plasează altundeva împlinirea sa, ori, dacă e credincios, se lasă copleÈ™it de răspunderi ce l fac în realitate iarăși iresponsabil (doar cîte un Platon sau credinciosul lucid È™tiu ce să facă din această viață, în perspectiva alteia, de dincolo). Cu cît mai adîncă È™i omenească decît a morÈ›ii nu ar fi problema ivirii în viață! Nu ieÈ™irea din viață ar trebui să ne uimească È™i dea de gîndit, ci intrarea în viață. Au trebuit să se focalizeze atîtea generaÈ›ii, atîtea coduri genetice, energii È™i fluizi, pentru ca fiecare dintre noi să È™i fi făcut apariÈ›ia pe lume. Ce extraordinar kairós a făcut cu putință vieÈ›ile noastre? Și cum să nu devii responsabil în faÈ›a unui asemenea prilej, ce ne a fost hărăzit? Teologul Paul Tillich vorbea despre marele kairós al istoriei, apariÈ›ia Mîntuitorului. Este oare o blasfemie, față de o lume pentru care totul ar fi o Imitatio, să ne gîndim la kairós ul reprezentat de fiecare om adevărat? Este o blasfemie să ne gîndim la kairós ul culturilor? ÃŽntr un veac în care există atîția specialiÈ™ti ai morÈ›ii culturilor È™i ai sfîrÈ™itului celei europene, ar fi poate potrivit să ne gîndim la miraculoasa ei naÈ™tere. Și atunci, specialiÈ™tilor morÈ›ii, cu un La Bruyère în frunte, care declara că „tout est dit et l’on vient trop tard depuis plus de 7000 ans qu’il y a d’hommes et qui pensent“, le am putea spune pur È™i simplu: Totul nu e încă spus. Să aÈ™teptăm kairós ul următor. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy