"Bunicii mei sunt strănepoții acelor oameni. Și această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea când strămoșii erau încă dârji, am scris - în liniștea unei prisăci, având în inima mea răsunetul durerii lor"; căci eu sunt singurul dintre urmași, cel care a reușit să supraviețuiască acelei sângeroase invazii a poporului vecin, din truda lor, cu mâinile lor au construit această navă cu care i-am părăsit pentru a cere ajutorul celor care cu mii de ani în urmă ni l-au promis.
Și pe când dușmanii năvăleau ucigând tot ce le stătea în cale, supernava vibra din toate încheieturile ei și se înălța deasupra tuturor, ca un enorm fluture argintiu, ducând cu sine trecutul glorios al unui popor pașnic care acum se stingea eliberând din sufletul lui ultimul rod al acestei civilizații. Trecuseră milenii de când poporul nostru fusese umilit și batjocorit, dar se ridicase datorită "Lor" și eu mergeam acum să le duc acest ultim semn omagial. Trecuse de la o glorie istorică, medievală, luptând cu sabia și cu cugetul, direct la o glorie orbitală fără să atace, doar apărându-se cu armele secrete ale inteligenței, importate de la "cei de departe" pe care îi ajutaseră și cu care se împrieteniseră.
Dar acum se stingeau deoarece energia inteligenței lor se consumase, iar hapsânele popoare ale lumii dezbinate făcuseră pasul spre distrugerea totală mânate de ură și invidie.
Anii se scurseră fără ca "repede" sau "încet" să mai aibă vreo semnificație pentru mine și mă văd ajuns în sistemul solar al galaxiei "Lor". Dar imaginea ce mi se arată îmi blochează gândirea... nu-mi vine să cred, căci planetele sunt moarte... povestea se repetă: din nou rodul urii și al invidiei - războaie interplanetare - arta de a distruge cu tehnologie modernă.
Timpul trece și mă reîntorc... la fel de "repede", la fel de "încet" și iată-mă ajuns în locul pe care acum trei sute de ani l-am părăsit încercând să ajut poporul ce mă zămislise și mă făcuse să mă înalț deasupra tuturor pentru a trăi. Dar în loc de tehnodrom sunt ruine, în loc de rampa de lansare - jungla, iar unde era un pupitru de comandă se înalță, străjuit de bambus, un sat de oameni primitivi. Să nu vă mirați, căci eu nu m-am mirat, deoarece computerul central îmi înfățișase planeta la doar câteva luni după ce o părăsisem: nori groși o acopereau, iar soarele nu mai răzbătea printre ei; apele rupseseră zăgazul și cucereau treptat uscatul, iar vântul își făcea de cap; doi oameni reușiseră să scape într-un submarin și, ca pe vremuri, plăsmuiră lumea, căci erau a doua sau a treia oară Eva și Adam.
În 200 de ani, norii provocați de explozia ce făcuse ravagii, dând peste cap bioritmul planetei, se destrămară, lăsând să se întrevadă soarele atotstăpânitor. Apa se retrăgea, pământul înverzea și oamenii urcară la suprafață. Dar nu mai erau doi, era o familie care, pentru că energia submarinului se terminase, debarcară pe țărmul însorit al continentului pe care coborâsem eu, spre a se bucura de fructele zămislite anume pentru ei și să-și întemeieze sătucul împrejmuit de bambus.

Acest document poate va sta peste miliarde de ani în vitrina unui muzeu sub el scriind:
"indescifrabila scriere a unei civilizații dispărute".