„When I was young, it seemed that life was so
wonderful, a miracle, oh it was beautiful,
magical.”

Îmi amintesc, uneori, locul de unde am plecat. Asta se întâmplă în special vara, când mă întâlnesc cu prietenii din liceu. Amintirea despărțirii dureroase de fata pe care am iubit-o în ultimii doi ani de școală sunt vaporoase, filtrate de timp și iertări. Miracolul vârstei, când nuanțele de cenușiu nu capitonau sistemele de referință ale vieții profesionale neîmbobocite, izbucnea în convingerea că suntem, oricum, atât de diferiți față de părinții noștri.
Comunismul se scria pe ziduri cu litere mari, iar zâmbetul nătâng al marelui conducător făcea parte din peisajul clasei, precum coșul de gunoi supraplin.

„And all the birds in the trees, well they'd be
singing so happily,
joyfully, playfully watching me.”

La marginea orașului, erau niște lacuri sărate, împresurate de verdeață. Pădurea, care fusese martora traumatizată a unor lupte sângeroase în timpul ultimului război, era acum confidenta aventurilor erotice ale cuplurilor aflate în căutarea intimității. Păsări și veverițe curioase ne priveau cum ne plimbam îmbrățișați pe cărări. Gropile lăsate de bombe și reinvadate de iarbă erau știute de puștanii care locuiau în cartierele mai apropiate, și, de aceea, eram uneori confruntați cu prezențele nedorite ale elevilor din clasele mai mici.

„But then they sent me away to teach me how to be
sensible, logical, responsible, practical.”

„Și am plecat cu vântul de vară fără să privesc înapoi,
amintirile au rămas singure
ca niște câini de pază într-o curte pustie”.

Eram bucuros că nu trebuia să mai ascult acele tirade idioate și să văd un program de televiziune monocolor. Școala era altfel față de cea de până atunci. Aveam dreptul să aleg. Dreptul să iau o decizie, dreptul la părere. Pe scurt: aveam drepturi. Mi-a trebuit ceva timp să conștientizez aceste cuvinte: „Am dreptul”… Ca și ideea că acest drept nu mi se va putea lua vreodată.

Sensibilitatea a plecat în pribegie sau, poate, a emigrat într-o hibernare fără speranța vreunei primăveri apropiate. Mi s-a spus că e timpul să devin responsabil în privința deciziilor proprii și să accept această responsabilitate ca pe un privilegiu. Mi s-a spus să privesc viața ca pe un șir logic de evenimente și să influențez, dacă am puterea, părțile care sunt flexibile, fără să stric ordinea lucrurilor.

„And they showed me a world where I could be so
dependable, clinical, intellectual, cynical.”

Astfel, lumea mea s-a simplificat. Am renunțat la poezie și la romantism, am renunțat la păr lung și T-shirt-uri cu slogane banale precum „I’m for sexual freedom”. Am terminat cu succes facultatea, arătând tuturor care mă priveau că un emigrant dintr-o țară comunistă se poate integra în societatea capitalistă fără vreun efort deosebit.

„There are times when all the world's asleep,
the questions run too deep for such a simple man.”
Evenimentele au curs lin în direcția dorită, ca apa unui râu eliberat de meandre și de încleștări de piatră. Au curs pe lângă maluri, unde vedeam spectacole interesante, cu oameni deosebiți. Eram un participant pasiv, analistul tăcut al întâmplărilor care nu mă prea afectau.

„Won't you please, please tell me what we've
learned I know it sounds absurd but please tell
me who I am.”

Când am revăzut-o, după ani de despărțire, am fost surprins să descopăr că estompata durere din sufletul meu nu făcuse o crustă suficient de stabilă ca să pot trece, fără riscuri, pe celălalt tărâm. „Vino cu mine, i-am spus. Lasă totul deoparte și vino. Nu întreba și nu te sfătui cu nimeni, doar vino!” M-a privit neîncrezătoare, așa cum pot privi doar femeile când sunt puse în fața unor decizii existențiale. Granița dintre ce a fost și ce nu va mai fi la fel. Mi-a răspuns: „Dacă mă iubești așa cum spui, atunci întoarce-te tu”.
La auzul acestor cuvinte, mi-a sărit țandăra. „Cum poți să-mi ceri să fiu ceva care azi nu mai sunt? Am lăsat mentalitatea asta în urmă, precum un fluture fericit că a scăpat din strâmtoarea crisalidei. Îmi ceri chiar nemurirea mea? Cine crezi că ești? Cine crezi că sunt?” Nu ne-am mai văzut de atunci.

„Now watch what you say or they'll be calling you
a radical, liberal, fanatical, criminal.”

Când m-am întors din India și le-am spus prietenilor că reîncarnarea „is a fact”, m-au privit cu neîncredere. „Relaxați-vă”, am strigat în gura mare, dacă nu terminați totul în acest ciclu al vieții, nu vă speriați, deoarece mai aveți șanse să continuați. Priviți-vă și evaluați-vă faptele. Construiți-vă în mod conștient și constant o karma pozitivă. Unii mi-au zâmbit, alții m-au bătut cu condescendență pe umăr, spunându-mi să nu încerc să schimb prea radical lumea.

„Won't you sign up your name, we'd like to feel
you're acceptable, respectable, presentable, a
vegetable!”

...am strigat la ei că nu-și merită numele meseriei, pentru că privesc revoluția la televizor. „Ar trebui să fiți acolo, le-am zis, să fiți pe baricade, alături de acei oameni cărora le transmiteți mesaje în eter zi de zi. Voi, cu versiunea voastră aparent necenzurată a vieții. Acum, dacă vă iubiți meseria, trebuie să fiți acolo”.
Nu m-au lăsat să merg. Și n-am avut curajul să plec fără să privesc înapoi. De data asta, în direcția estului. Nu am avut curajul să renunț la respectabilitatea dată de societate. Eram un produs reciclat al sistemului ales de mine cu ani înainte.
Atât de prezentabil în forma în care mă hotărâsem să rămân nemișcat, încât puteam chiar să renunț la inimă.

„Won't you please, please tell me what we've
learned I know it sounds absurd but please tell
me who I am.”

M-am întors, sunt aici de unde am plecat. Dar nu mai sunt eu. Nu a mai rămas prea mult din ceea ce am fost. Poate doar efectele unor învățături primare. Umblu prin munți,citesc, scriu. Iubesc. Trăiesc.

At night, when all the world's asleep,

am scris această poveste.

Supertramp din albumul „Breakfast in America”
1978, textul de la „Logical song”