Nori negri... și vânt. Un scârțâit prelung și sinistru, urmat de un mârâit amenințător. O formă albă plutește în grabă peste sol, luminată în treacăt de razele piezișe ale lunii. Visez? ...coșmar. O durere ascuțită îmi sfâșie umărul. Durere? ...nu se poate.
Și-mi amintesc - sunt robot. Dar eu nu pot... nu puteam să visez; nu simțeam durerea.
Încet îmi revin și reconstitui: platforma întunecată de pe care plec; ...ușa glisează... pătrund - ba nu, ies. Cunosc senzații noi... identific - vânt, flori de cireș... miresme... un țârâit de greiere, natura.
Iarba se lipește curios de tălpi; apoi... nisip... faleza și marea. Stânci luminate roșiatic de soarele ce apune.
Și deodată templul... templul de cristal, strălucind ca un cărbune încins. Mă îndrept fascinat. Dar... prăpastie... cascada, și în sfârșit puntea. Pășesc nesigur... se leagănă.
Un pas... doi, și în final templul se arată în grandoarea lui.
Dar puntea e lungă... și jos cascade... și stânci.
Apoi golul... căderea: succesiuni de imagini, de frânturi incoerente... și lumina... care izvorăște; mai albă, mai puternică - și mai pură. Mă învăluie și simt... durere - atât de plăcută și de sfâșietoare.
Nu puteam să mor pentru că nu trăiam - ansamblu de sârme - dar am încetat să exist pentru a fi... a simți... și sunt spirit. În stânga - negura și sunete macabre ce mă fac să mă retrag în mine; în dreapta - curcubeul și lumina... o muzică diafană...mi-e frică să nu murdăresc albul; în mijloc - EU... și hotărăsc: a treia cale - înapoi, spre PÃMÂNT!
Cobor - fulger - și mă regăsesc: între două stânci cu umărul zdrobit. Mă privesc - ROBOT. Mă las să picur încet în mine... cu frică. Și negura... ceața. Nori negri... Un scârțâit prelung și sinistru, urmat de un mârâit amenințător... O formă albă... luna, apoi durerea. Durerea?
... deci trăiesc;
SUNT. EXIST.