ANDREI

Doctorului Gabriel Tender, cu tandră prietenie


Andrei mă așteptă la aeroport cu un ficus în brațe, știind că mă voi simți stingherită în garsoniera lui fără un strop de vegetație. Mă așteptă preț de vreo trei ore pentru că avionul din Paris avusese întârziere, iar eu fusesem nevoită să aștept în vamă la o coadă de proporții apocaliptice.
După un zbor de 11 ore în care avusesem permanent convingerea că avionul se va prăbuși în Atlantic simțeam o epuizare ticăloasă în toți nervii și mușchii și mă gândeam cu groază la bagajele pe care sigur apucase cineva să mi le umfle de pe banda rulantă. Le-am găsit aruncate într-un colț, murdare și prăfuite și le-am urnit cu greu din loc ca să le așez în cărucior, apoi am întrebat un gardian încotro e ieșirea, iar acesta îmi indică vag o direcție pe care am urmat-o derutată, ghidându-mă doar după zgomotele care se amplificau până când am ajuns în dreptul unui rond, delimitat cu bare de fier dincolo de care așteptau puzderie de oameni. Era imposibil să-l disting pe Andrei în fojgăiala aceea frenetică și m-am văzut nevoită să protestez vehement atunci când un alt gardian se oferi să-mi arunce bagajele dincolo de linia de demarcație în zona în care aștepta mulțimea, pe motiv că staționarea era interzisă în zona de interferență. N-aveam de gând să părăseasc aeroportul până nu-l depistam pe Andrei. Îi explicai gardianului datele situației lămurindu-l că nu cunoșteam decât un singur om în toată Florida și dacă nu dădeam de el n-aveam cum să ies din aeroport, eram complet pierdută într-o țară străină, însă gardianul se arătă prea puțin sensibilizat de panica mea și insistă să părăseasc zona, staționarea fiind absolut interzisă.
- Aici nu-i ca la voi în Europa: fiecare face ce vrea… Aici sunt reguli stricte fetițo și n-am de gând să-mi pierd serviciul din cauza ta! obiectă gardianul.
Înfuriată de lipsa americană de înțelegere pentru situația mea critică m-am hotărât să depistez un ghișeu al unei companii aeriene europene. Era imposibil să nu găseasc în tot aeroportul pe cineva dispus să mă ajute să-l găseasc pe Andrei. M-am interesat unde era ghișeul companiei British Airlines și am descoperit acolo un tânăr englez care se arătă realmente impresionat de aerul meu rătăcit.
- Uite cum o să facem. Dă-mi numărul lui de mobil și-am să-i dau un telefon. Cum ziceai că-l cheamă?
Apoi îmi spuse confidențial:
- Americanii ăștia sunt complet cretini. Au impresia că din mulțimea aia compactă se poate vedea ceva dincolo de bara de fier. Probabil că prietenul tău e acolo și te așteaptă. Cu siguranță te așteaptă și nu te-a văzut.
- N-am putea să dăm un anunț prin megafon? M-am interesat eu cu naivitate..
- Tu ai senzația că se aude ceva în vacarmul de-acolo?! Nu se vede și nu se aude nimic, ți-am spus, americanii sunt cretini!
- Dar cel puțin se știe că avionul de la Paris a avut întârziere? Că pasagerii au rămas în vamă trei ore să aștepte?
Englezul mă privi cu regret:
- S-a anunțat că toți călătorii veniți din Paris au părăsit aeroportul…
- Splendid! am conchis
- Cred că ești foarte obosită, mă căină el, hai să-ți dau un pahar cu apă… N-ai altceva de făcut decât să aștepți. Dacă vrei îți fac loc aici, lângă mine, să stai jos.

Chiar și în starea de oboseală în care mă aflam n-am putut să rămân indiferentă în fața unui act de bunăvoință atât de remarcabil. Mă gândeam că dacă scap cu viață din aeroport și nu mor de epuizare în următoarele clipe, ar fi fost cazul să-i cumpăr flori.
În acel moment apăru Andrei cu ficusul în brațe și nervos la culme, ținându-și pașaportul în dinți și înjurând într-o română impecabilă, fără pic de accent american. Fusese obligat să treacă prin vamă ca să poată ajunge în zona de unde ieșeau călătorii, fusese un coșmar, așteptase trei ore în continuu și văzând că tot nu apar se hotărâse să se ducă să mă caute. Negăsind în tot aeroportul nici un vameș, gardian sau oficial american dispus să-i dea vreo informație cât de elementară pe motiv că nu intra în atribuțiile lor își legase ultima speranță de angajații de la British Airlines, care fiind englezi era de presupus că sunt umani.

Andrei avea un chip îmbătrânit și un aer astenic, arăta mult mai puțin atrăgător decât în amintirile mele, era tras la față și nebărbierit, avea o privire tulbure și încercănată și singurul lucru care mai rămăsese intact din el era râsul acela de copil pus pe feste, felul lui de-a se amuza din orice fără motiv.

Cândva era frumos ca ispita: cu ochii lui negri și încercănați, cu buzele halucinant de pline și de senzuale, cu zâmbetul lui de gloan, cu trupul atletic ai cărui mușchi i se conturau perfect pe sub halatul de medic. Volubil și plin de haz, senzual fără ifose și inteligent fără ipocrizie, cu atât mai fascinant cu cât încerca să-și compună o imagine cât mai banală, vorbind în doi peri și proferând toate obscenitățile posibile c-o ușurință înspăimântătoare, creând asociații de idei cu totul insolite între înjurături clasice și folclorul contemporan de periferie, străduindu-se să pară cât mai stupid și mai demn de de dispreț și nereușind în felul asta decât să-și pună în valoare modestia. Tânăr ca la optsprezece ani la cei douăzeci și opt împliniți, neverosimil de direct până și-n inițiativele cele mai obraznice, înzestrat cu un simț ludic care l-ar fi complexat și pe Diavol, dar onest până la capăt față de convenția jocului, pe care n-ar fi trădat-o nici o secundă, nici măcar cu un dram de seriozitate. Refuza cu obstinență să trăiască lucruri definitive sau să-și asume situații ireversibile și era consecvent față de toate subterfugiile jocului, dăruit lor cu toată ființa, transparent până și în cele mai nerușinate intenții, cum fusese și-aceea de-a o avea pe Anilu în pat încă din prima noapte, fără garanții, fără limite…
Îi propusese un simplu joc, ceva lipsit de consecințe care n-ar fi avut cum să-i afecteze libertatea, iar Anilu, sedusă de semnificația acelui cuvânt, libertate, în care se concentra unicul ei ideal de viață, aceptă fără nici o ezitare să se arunce în jocul despre care nu știa nimic, pentru că ea nu se jucase niciodată în viață, nici măcar în copilărie, nici măcar cu păpușile.

Unica lui dorință era aceea de-a pleca din țară definitiv și de-a se stabili în America, urmând profeseze acolo neuro-chirurgia, ceea ce era de la sine subânțeles că ar fi fost imposibil, deoarece nu existau nici măcar chirurgi români care să-și fi găsit în State un post după revoluție, dar minte neuro-chirurgi; singurii care izbutiseră să se stabilească acolo fiind cei fugiți ilegal peste graniță în timpul regimului comunist și care ceruseră în primul rând azil politic, iar apoi carte de muncă, nefiind însă cazul lui Andrei, care se amăgea cu ideea greșită că ar putea scăpa din mrejele sordide ale democrației ce aruncase tara în mizerie și medicina în obscurantism doar printr-o simplă etalare a cunoștințelor lui impecabile. Deși dăduse toate examenele de echivalare a studiilor și obținuse punctaje uluitoare, reușind să dovedescă în engleză că e mai bine pregătit decât 99% dintre absolvenții americani, nu obținuse nici o ofertă de muncă în Þara Făgăduinței și nici nu se preconizau speranțe în acest sens. Ar fi putut face rost oricând de-un post de medic internist ori de neurolog undeva în zonele rurale sau deșertice ale Americii, dar o astfel de perspectivă se prezenta la fel de dezastruos ca și aceea de-a rămâne-n București, ba chiar mai rău, pentru că-n România, pe la 60 de ani ar fi avut o șansă, demnă de luat în serios, de-a ajunge să opreze pe creier chiar mâna întâi, eliberat în sfârșit de prejudiciul existenței unei generații anterioare de neuro-chirurgi, care între timp apucase să dea ortul popii, lăsând loc tinerilor sexagenari să-și manifeste experiența. Fără a fi în esență cu nimic diferită de situația din cultură sau din învățământ, aceea din medicină prezenta anumite particularități insurmontabile: neexistând aparatură medicală demnă de performanțele la care se ridica medicina mondială, diagnosticele erau puse intuitiv și arbitrar, remediile erau concepute pe baza unei medicații care fusese demult abolită în occident, iar operațiile mai dificile aveau o marjă de risc pe care nu și-o asuma nici un chirurg deoarece condițiile precare în care se profesa nu puteau elimina pericolul unor infecții sau consecințe grave post-operatorii, astfel încât se practica medicina la un nivel dezolant și anacronic, iar cel mai neplăcut era că monștri sacri ai medicinei românești refuzau deopotrivă să-și însușească noile mijloace de investigație și tratament, brevetate în țările civilizate, dar și să le cedeze locul doctorilor mai tineri care asimilau repede și fără folos descoperirile tehnicii și civilizației.
Constrâns de statutul de paria la care-l obliga vârsta, Andrei era nevoit să-și piardă zilnic în spital optsprezece ore din viață, asistând asistentele la pregătirea mesei de opreație, întocmind în amănunt fișele medicale ale pacienților, luându-le în cel mai fericit caz tensiunea, făcând de gardă o dată la trei nopți și-n week-end inevitabil, înregistrând muzica pentru operații în funcție de hramul și dificultatea acestora, luându-și notițe la toate cursurile organizate pentru rezidenți, chiar dacă acestea constau în bolboroseala pedantă și fără șir a unor medici consacrați și foarte importanți în sinea lor, inițiindu-se cu spor în cursuri de programare pe computer și chiar operând mâna a treia în anumite cazuri fericite, când avea privilegiul de-a-l coase la sfârșit pe cel întins pe masă și proaspăt disecat. Văzută din acest unghi, motivația lui de-a pleca din tară se prezenta cât se poate de întemeiat. Era singurul mod în care ar fi reușit să-și practice meseria și încă performant, dar pe de altă parte, în România era mai multă nevoie de medici tineri și talentați ca nicăieri în lume. În România oamenii mureau de bătrânețe la cincizeci de ani, bolnavii agonizau în camere cu câte douăzeci de paturi, fără aer condiționat și hrăniți doar c-o zeamă puturoasă cu iz inconfundabil de cazarmă. Spitalele erau niște clădiri mamut cu ziduri șubrede și dărăpănate, care amenințau să se dărâme primele în cazul unui cutremur ceva mai serios. Medicamentele se scumpeau pe zi ce trece, iar fondurile sociale erau minime. Epidemiile secolelor trecute făceau ravagii panicând populația, toate bolile murdăriei și inaniției atacau nemilos la periferia orașelor, păduchii colcăiau prin paturile de spital împreună cu demonii tuberculozei, iar camera de reanimare devenise o aniticameră a morții, din care doar bunul Dumnezeu îi mai scotea pe cei aduși acolo! Bolnavii incurabili erau trimiși acasă din pricina crizei paturilor de spital, în cazul maladiilor infecțioase anitibioticele erau administrate aleator sau pe dibuite pentru că rezultatul analizelor de sânge plutea întotdeauna în ambiguitate. Cazurile de SIDA se înmulțeau într-un ritm incontrolabil deoarece testul HIV costa scump și nu putea fi făcut decât într-un singur loc, iar laboratoarele din spitale nu făceau față solicitărilor, astfel că medicii erau expuși permanent la riscul contaminării operând fără să fi apucat să afle dacă pacientul e sau nu seropozitiv. Igiena însăși era un lux pe care nici măcar spitalele cele mai răsărite nu și-l puteau permite în totalitate, iar ordinea de priorități în cazul îngrijirii medicale era dictată, nu de gravitatea stării de sănătate a pacienților ci de resursele financiare ale familiilor acestora care îi răsplăteau pe medici și pe asistente după posibilități, sfidând prin recunoștința lor legea care interzicea cadrelor medicale orice sursă de venituri suplimentară salariului ridicol cu care-i binecuvânta statul.

Întotdeauna cazurile disperate, bătrânii fără familii, aurolacii de prin canale, țiganii și pușcăriasii ajungeau pe mâna lui Andrei. Învingându-și oroarea și uneori chiar sila, Andrei îi îngrijea pe toți, hrănindu-i pe bărânii paralitici cu care asistentele-și pierdeau răbdarea, scoțând cu migală cuiele pe care și le băteau singuri în țeastă pușcăriașii, spălându-i și despăduchindu-i pe aurolaci, pansând rănile de cuțit sau cosând tăieturile de săbie cu care ajungeau la urgență țiganii, întreținând conversății cu babele lovite de schizofrenie pe care nu le mai băga nimeni în seamă sau ținându-i de mână pe nefericiții care-și dădeau duhul la reanimare acultând înfiorat ultimele lor cuvinte și ajutându-i să întâmpine moartea.
Moartea era singurul motiv pentru care Andrei își dorise să devină neuro-chirurg, singurul său dușman și singurul lucru pe care-l urâse vreodată. Încă de mic copil îl încercase o spaimă patologică de moarte, se trezea noaptea din somn urlând pentru că își visăse trupul mort cum începea să se transforme în cadavru, putrezind încet și ajungând să fie acaparat de viermi în timp ce sufletul îi rămăsese prizonier acolo, în trupul care se descompunea. Era terorizat permanent de existența morții, așa cum fusese și Anilu în copilărie, dar spre deosebire de ea, pe care-o îngrozea momentul propriu-zis al dezastrului, concretizat în venirea cutremurilui sau a șarpelui care-o pândea încolăcit sub pat, pe Andrei îl chinuia viziunea a ce se va întâmpla după moarte, viziunea terifiantă a neființei, care însemna pe de-o parte o înfiorătoare metamorfoză fizică și pe de altă parte o tortură a sufletului țintuit în trupul mort; era viziunea eternității trăite la trei metri sub pământ, înăuntrul unui schelet fără viață. Pentru Andrei era imposibil să facă diferența între suflet și trup, erau contopite unul în altul și așa aveau să rămână, iar cum descompunerea era o certitudine însemna că sufletul urma să însoțească în mormânt rămăsițețe inerte ale trupului. Deși părinții încercaseră să-l liniștească în repetate rânduri, vorbindu-i mai intâi despre împărăția lui Dumnezeu, acolo unde erau îngerii și unde se duceau toate sufletele după moarte, apoi despre cântărirea cadavrelor care se dovediseră a fi cu câteva sute de grame mai ușoare decât corpurile însuflețite de viață, de unde rezulta că spiritul din din ele zburase și se ridicase la cer, Andrei se încăpățâna să conteste cu înverșunare orice formă de viață supra-pământească, așa că părinții sfârșiră prin a-l convinge că din moment ce erau indestructibil legate între ele, sufletul pierea împreună cu trupul chiar în clipa morții și nu avea de ce să-și facă griji în legătură cu descompunerea. Bunicul său din partea mamei fusese preot, iar părinții erau amândoi medici și era de presupus că Andrei moștenise ereditar pasiunea de-a înfrunta moartea, astfel că înainte de-a ajunge să se înscrie la școala primară se hotărâ să-și dedice întrega viață studiului creierului omenesc, acolo unde sălășluiau toate misterele vieții, pentru ca după ani de cercetări și experiențe să poată descoperi un antidot împotriva morții. Nimeni nu reuși să i se pună-n cale sau să-l oprească din drum, nici măcar bocetele mamei lui care ajunsese să vadă în propriul ei copil reflexia unui păianjen care-și țese pânza. Andrei se arătă indiferent la tot ce mișca-n jur, rezistând oricărei tentații adolescentine și citind fără încetare tratate de medicină în engleză, uneori chiar și noaptea cu veioza sub plapumă, refuzându-și orice curiozitate de alt rang, până și-aceea de-a face dragoste c-o femeie și visând neâncetat la antidotul miraculos, a cărui enigmatică formulă îi era revelată uneori în somn, dar din nenorocire i se ștergea din memorie de fiecare dată când se trezea dimineața. Singurul moment de derivă surveni în ziua în care-o cunoscu pe doctorița Cristina și se văzu nevoit să înfrunte cealaltă față a inevitabilului, care era inversul morții, deși semăna leit cu ea, fiind cel puțin la fel de misterioasă și implacabilă, la fel de nedreaptă și de absurdă ca moartea: dragostea.


În Miami locuia într-o garsonieră de cămin, foarte curată și plină de vestigii ale tehnologiei, cu instalație de aer condiționat, cuptor electric, mașinărie de absorbit fumul din bucătărie, automat de spălat vase, uscător de rufe, două calculatoare, aspiratoare de tot felul - pentru praf, pentru scame, pentru gunoaie mai mari sau mai mici, plus încă multe automate de bucătărie și baie, iar dintre elementele recognoscibile în lumea din care veneam - doar o saltea care ținea loc de pat, câteva tratate de medicină și ghitara, ceea ce era insuficient ca să-mi reprime senzația de spațiu S.F. pe care mi-o sugera ambientul. Parcă m-aș fi aflat într-o cabină a unei nave galactice, pereții erau complet goi și de un alb care te obosea la ochi în rest doar țevărie și aparate vopsite în același alb iritant. Până și prosoapele erau albe, până și obloanele care acopereau adâncitura din zid care ținea loc de dulap. Andrei se scuză explicându-mi că la 2000 de dolari pe lună nu-și putuse permite să-și închirieze un apartament mai acătării.
Rămăsese în prag și mă sorbea din ochi cu un aer debusolat, era crispat și nu știa cum să se poarte cu mine, ar fi vrut să mă îmbrățișeze, dar cum el n-avusese niciodată până atunci accese de tandrețe la adresa mea din proprie inițiativă se simțea încurcat. M-am trântit pe saltea.
- Să înțeleg că n-avem nici o șansă să dormim separați.
Andrei se uită la mine nedumerit.

Era foarte contrariat de atitudinea ei laconică. Doar oboseala nu era suficientă ca să justifice sobrietatea cu care-l întâmpinase. Era distantă și melancolică, parcă-și pierduse exuberanța, vorbea foarte eliptic și răspundea evaziv la întrebările lui legate de România, deși el își imaginase că-i va turui în continuu în același registru torențial cu care-l obișnuise în scrisori. Parc-o vedea ambalându-se singură și înfuriindu-se pe măsură ce povestea câte ceva sau exclamând sardonic câte-o sentință revoltată la mijlocul unei fraze kilometrice, se-aștepta să fie în orice caz expansivă și turbulentă și descoperise în schimb o femeie tăcută și interiorizată care-i răspundea convențional sau ambiguu și-i spiona reacțiile cu o privire tulbure, ca și cum s-ar fi îndoit în permanență de ceva. În loc să se complice cu dezvăluiri despre ea îi pusese lui o grămadă de întrebări, insistând mai ales asupra stării lui de spirit. Vroia să știe dacă era mulțumit, dacă-și găsise rostul printre străini. Era complet transformată: își dezvoltase o capacitate de-a asculta care-l punea în dificultate.

- Nu-ți face griji, sunt doar obosită, replicai eu citindu-i gândurile. O să fac un duș și pe urmă mă culc. Vorbim mâine, dacă nu te superi.
Am adormit greu cu un spasm de epuizare care mă făcea să simt ori de câte ori ațipeam că dacă adorm profund o să mor. Auzeam prin fereastra sudată în perete huruitul mocnit și monoton al orașului, ca un fel de bolboroseală apăsătoare, dar Andrei mă lămuri că nu era vorba de zgomotele surde ale străzii, ci de respirația oceanului, cu care în timp aveam să mă obișnuiesc.


Andrei o invitase chiar în după amiaza primei lor întâlniri în garsoniera mizeră de cămin unde era cazat și se scuză că nu o putuse primi într-un loc mai de Doamne ajută, pentru că așa trăiau medicii rezidenți din provincie, însă Anilu se arătă fascinată de aglomerația haotică de obiecte revărsăte prin cameră, fiind de-a dreptul mișcată de becul care spânzura în tavan împrăștiind o lumină verzuie, de reșoul aprins care trona în mijlocul încăperii, de cărțile de medicină trântite unele peste altele prin toate colțurile, de felul straniu în care se balansă întreaga clădire când trecea tramvaiul pe stradă, de hainele lui Andrei aruncate peste tot, inclusiv pe masă, de mirosul de cârnăciori afumați care răzbătea de pe culoare, dar mai ales de ghitara care sălășluia pe pat, închegând peisajul acela boem într-un fel aparte. După ce Andrei îi făcu loc pe pat, se apucă să gătească improvizând o specialitate culinară inedită pe plita de bucătărie care camufla o spărtură uriașă din zid și-n timp ce pregătea masa îndrăzni să-i atragă atenția, din pură onestitate profesională, că tutunul dăuna grav sănătății și că ar fi fost mai bine să fumeze mai puțin. Anilu îi spiona toate gesturile cu o curiozitate irezistibilă, împărtășindu-i sporadic temerile ei legate de fantomele viitorului și amărăciunile cauzate de celelalte fantome, care-o urmăreau din trecut, realizând cu mirare că-n ciuda vorbelor care-i ieșeau pe gură avea senzația că se născuse în clipa aceea, chiar în fața lui și că nimic din tot ce povestea n-avea importanță, nici măcar faptul că-și ura mama. Se gândi că bărbatul acela necunoscut care robotea pe lângă plită nici măcar n-o asculta și ar fi fost mai bine să tacă, dar trebuia să umple cumva teritoriul pustiu dintre ei, senzația aceea absurdă de stăinătate, pe care tăcerea ar fi accentuat-o și mai mult așa că vorbi în continuare, fără să urmărească un gând anume, imaginându-și doar ce fel de om era el, cum arăta cartierul în care se născuse sau camera lui de copil, cum era chipul femeii care-l adusese pe lume, atât de perfect și de armonios plămădit, c-o voce atât de caldă și de masculină... Dar oricât de mult și-ar fi dorit să dea de capătul acestor enigme, avea aceeași impresie stranie: că Andrei se ivise din neant în fața ei, de parcă firul vieții lui n-ar fi plecat dintr-un loc îndepărtat și de nepătruns ci ar fi izvorât atunci, sub privirile ei fascinate, ca și cum prezentul le-ar fi măsluit adevăratele chipuri, înlocuindu-le cu altele, noi nouțe, fără identitate și fără amintiri... Ca și cum lumea însăși începea în camera aia de cămin nenorocită și dincolo de ea înceta să mai existe. Pentru prima oară în viață, Anilu, simți dezmierdarea prezentului, c-o bucurie intensă, de nestăvilit, un prezent înnecat într-un farmec aproape palpabil, sfâșietor de blând și de trist.



Miami era exact inversul Parisului. Era un oraș de-o urâțenie exemplară și construit fără pic de imaginație, străzile erau complet pustii deoarece în timpul zilei majoritatea oamenilor erau la servici, iar când se deplasau dintr-un loc în altul foloseau inevitabil mașina - o dată pentru că distanțele erau uriașe și apoi pentru că nu existau trotuare nici măcar în centrul orașului. Noțiunea de centru, în Miami, era ceva indefinit și impropriu pentru că excludea din start dimensiunea metafizică a existenței sale - centrul trebuia să fie sufletul unui oraș, adică locul acela unde se intersectau toate drumurile, unde construcțiile cele mai vechi aveau o aură a lor suverană, unde străzile comunicau între ele într-o înșiruire labirintică și bizară care sfida simetria riguroasă a ghetoului, unde fiecare casă avea o particularitate aparte și se îmbina cu celelalte într-o conexiune asimetrică, fascinantă. Centrul era un loc al constrastelor și al coincidențelor inegale, în care arhitectura altor timpuri se contopea cu cea a prezentului într-o distonanță fermecătoare, dar mai ales era sinonim cu aglomerația, cu zarva furnicarului omenesc, era un spațiu consacrat vieții sociale, escapadelor în lume, care însemnau ispita cafenelelor și tavernelor, atracția frivolă a vitrinelor luminate feeric, a afișelor lipite pe ziduri și a mulțimii adunate seară de seară în fața teatrelor și sălilor de cinema, centrul orașului era chemarea discretă a mondenității lansată de pretutindeni, dar în Miami, în zona care ținea loc de centru, nu existau decât zgârie nori comasați în prejma unor poduri ridicate peste apele golfului și câteva super-marketuri sub formă de hală de uzină în jurul cărora domnea o atmosferă lugubră, pentru că era absolut pustiu, singurele regiuni mai animate fiind cele ale parcărilor.
Andrei încercă să-mi explice fenomenul, motivând că Miami era un oraș foarte nou, n-avea mai mult de 80 de ani și fusese construit în locul unei mlaștini secate artificial, dar nu mă consolă câtuși de puțin explicația. Un oraș fără centru era un oraș mort, prin definiție. M-am interesat unde mergeau în general oamenii să se distreze, iar Andrei îmi răspunse că în general în America oamenii se distrau puțin, pentru că n-aveau timp de nimic.
Există pentru fiecare popor o trăsătură preponderentă de caracter de unde decurge un talent specific sau un mare nejuns. În cazul francezilor e plictiseala. Francezii au o înclinație către plictis într-un sens aproape transcendental, ceea ce-i predispune la meditație și-i face imaginativi sau schizofrenici, în cazul nemților există o vocație a muncii care pe de-o parte îi umple de stereotipii și pe de altă parte le întreține complexul de superioritate. Rușii, bunăoară, au vocația așteptării ceea ce-i face profunzi și apatici, spaniolii au vocația tragediei și-atunci devin geniali sau isterici, italienii au vocația conflictului și-n mare parte ajung mafioți, iar românii, fără să aibă vreo vocație anume, sunt excesiv de orgolioși și asta îi obligă permanent să-și comenteze viețile în loc să le trăiască din plin. De aceea pentru un român e esențială noțiunea de comunitate, de grup, de diviziune socială. Românii trebuie să știe mereu cine e cu ei și cine e împotriva lor, trebuie să-și evalueze în fiecare clipă poziția în raport cu ceilalți, pentru că invincibilul orgoliu îi somează la o corespondență cu exteriorul aproape perpetuă. Neavând țeluri materiale foarte bine definite și nici lumi interioare covârșitor de bogate, românii se prevalează doar de-un singur obiectiv: să-și construiască în exterior o imagine cât mai perfectă. Scopul în sine, fiind absurd, rezultatele sunt veșnic nesatisfăcătoare. Și-atunci orgoliul rănit se răzbună și-i transformă în niște cutre veninoase predispuse la bârfă de dimineața până seara. De aceea este absolut esențială pentru un român existența cafenelelor, crâșmelor și teraselor de tot felul, argumentai eu. Andrei îmi împărtășea nemulțumirea, nici lui nu-i convenea că nu găsise în Miami nici măcar un club în care să se simtă în largul lui, pe-acolo oamenii erau foarte rezervați și prea puțin comunicativi, dar se arătă mirat că eu mă includeam în categoria “români.”
- Știi bine că eu nu bârfesc Andrei, dar mă oftic și eu din te miri ce …Iar câteodată îmi dau seama că sunt prea slabă ca să mă încurajez singură. Și eu gândesc în aceiași termeni. Am nevoie să știu cine e cu mine și cine e împotriva mea. E un complex tâmpit de vinovăție pe care-l avem toți. Așa ne cresc pe noi părinții.
- Pe mine m-au crescut altfel… nu-mi dau seama exact cum. Dar știu că erau mândri de mine fără nici un motiv și mi-era mereu teamă să nu-i dezamăgesc.
Vezi?! Ce spun? Mereu același lucru: vinovăție și orgoliu.


O iubise pe Cristina cu înflăcărare și umilință, punându-se în slujba ei cu totul, îndurând cu aceeasi răbdare de păianjen toate apucăturile și izbucnirile ei, chiar și pe cele necontrolate când dădea tonul despărțirii sau se-arunca cu ochii închiși de gâtul vrunui alt bărbat. Îi aculta smerit toate jelaniile și înjurăturile, lăsându-se asuprit fără proteste de dispoziția ei schimbătoare și acceptând rolul ingrat de confident al amorurilor ei rănite. Îi înghițea fără discernământ toate toanele lăsând-o să-l plimbe în lesă sau să-l expună în ca pe-un trofeu, îngăduindu-i să se laude în lume nu cu iubirea lui nemărginită ci cu rezultatele excepționale pe care le obținuse la olimpiadele de medicină, așteptând-o uneori luni în șir să-i dea vreun semn de viață după ce-l renega plictisită, adorând până și disprețul cu care-l trata, până și minciunile pe care i le servea din comoditate, lăsându-i voluptatea de-a-l strivi și umili neâncetat doar c-a s-o facă să se simtă puternică și importantă, luptându-se ca un bezmetic, ani în șir pentru iubirea ei închipuită, îngrozit ca de moarte de gândul c-ar putea s-o piardă. Cristina nu-l iubise niciodată cu adevărat, nici măcar în momentele de angoasă, nici măcar atunci când o părăsea vreun amant episodic și rămânea pentru o vreme singură, nu-l iubise nici măcar din compasiune, nici măcar o secundă.
Întelegând într-un târziu că se lupta pentru o cauză pierdută, renunță să-i mai spună c-o iubește și se resemnă s-o facă în tăcere și pe ascuns, convins pe deplin de indiferența ei și de absurditatea situației. Ceea ce moștenise de la ea era însă oribilul nărav de-a interpreta legăturile omenești ca pe-un joc, inofensiv și fără consecințe, din care dragostea trupească nu era exclusă, astfel încât ajunse să-și contrazică propriile percepții și să se comporte ca și cum între suflet și trup ar fi existat granițe foarte precise, sufletul fiind creatorul jocului, iar trupul fiind cel care-l împlinea. Neputând să suporte ideea infângerii și refuzând să accepte că-și făcuse iluzii, preferă să-și răstălmăcească sentimentele și să se mintă că nici măcar n-o iubise pe Cristina, iar dacă suferise nu era din vina ei sau a lui, ci a faptului că era doar un jucător începător, exagerat de pătimaș și orgolios, care nu înțelesese încă esențialul și-anume că important e să joci, pentru că a te simți invins sau învingător nu era decât o chetiune de optică. Ceva extrem de relativ și total de lipsit de semnificație pentru ceilalți.
În starea asta de spirit îl întâlni Anilu. Andrei îi vorbi foarte puțin, dar reuși în câteva fraze să exprime esențialul, cu un spirit de sinteză desăvârșit: îi era frică de moarte, căuta un antidot împotriva ei încă din copilărie și-avea de gând să persevereze, vroia să ajungă neuro-chirurg nu atât din considerente legate de analogia moarte-creier, cât datorită faptului că era ramura chirurgiei care presupunea maximum de precizie și rafinament, era un luptător împătimit și un mare jucător de bridge, un mare jucător în general, jocul fiind singura lui religie și iubea din inerție o anume doctoriță Cristina cu care avea de gând să se și însoare la un moment dat, o fostă colegă de facultate care profesa medicina într-un alt oraș. Anilu îndrăzni să-l întrebe la sfârșitul expunerii de ce respectiva doctoriță Cristina nu-l însoțise la București, iar el îi răspunse politicos că aveau o relație care se întemeia în primul rând pe libertate și-apoi pe considerente pasionale și atâta timp cât ea vroia să fie singură n-o putea condiționa în nici un fel. De unde Anilu înțelese că nu exista nici cea mai vagă inerție între ei și că Doctorița Cristina nu era decât o simplă fantomă din trecut pe care-ar fi putut-o doborî dîntr-o suflare, așa că-și apropie buzele de-ale lui suficient cât să poată sufla de pe ele cenușa amintirilor și-l sărută apăsăt fără să-și dea seama ce face. Asigurându-l că nu era vorba decât de-o intrare imprevizibilă în joc, Anilu îi deznierdă fruntea, urmărindu-i cu degetele linia fiecărui rid în parte, apoi închise ochii și se abandonă atingerilor lui febrile simțind că nu-și mai poate stăpâni gândurile.
Ecouri stranii ale unei forțe necunoscute îi pătrunseseră în toate subteranele trupului, ca și cum Andrei ar fi aprins în ea un foc straniu și întunecat care ardea când mocnit, când cu vâlvătăi uriașe și avea senzația că ar muri pe loc dacă ar pleca de lângă ea, fie și numai o clipă, de parcă toată ființa ei ar fi migrat în corpul lui, nemaiputând ieși de-acolo, de parcă s-ar fi transformat în el, complet și dintr-o dată, iar faptul că făceau dragoste nu mai avea nici o legătură cu sexul, ci cu un înțeles ireductibil al universului. Andrei era tot ce mai știa despre ea și implicit despre viață, Andrei era numele tuturor asfințiturilor de soare care-i schingiuiseră sufletul, Andrei era locul unde duceau treptele muzicii, era sâncetul mării pe care nici un cuvânt omenesc nu-l putuse reda, Andrei era singurul nume posibil în lumea anonimă și si părăsită de îngeri. Cu un efort supraomenesc Anilu reuși să-și înnăbușe plânsul și să-l invite pe-un ton cât se poate de ludic să se mute împreună cu ea, într-un apartament din inima periferiei care-i rămăsese moștenire de la o mătușă chiar începând de a doua zi, dacă tot era nemulțumit la cămin. Exista și avantajul că apartamentul respectiv se afla la numai zece minute de mers pe jos de spitalul în care lucra el și prin urmare n-ar mai fi trebuit să bată tot Bucureștiul la ora 6 dimineața ca să ajungă la slujbă.


Existau în Miami două dimensiuni clar definite: ghetourile și zonele rezidențiale. Ghetourile erau mai aproape de centru și erau locuite în speță de emigranți, iar zonele rezidențiale erau de toate felurile: cu cartiere în care locuiau cei cu venituri medii, cu cartiere în care locuiau cei cu venituri mari și-n cele din urmă erau casele miliardarilor, chicioase și ostentative, construite întodeauna la golf sau la ocean.
Cartierele celor cu venituri medii erau liniștite și idilice, aveau câte-o piscină colectivă plasată întotdeauna lângă terenul de tenis și în vecinătatrea clubului de golf, nu existau trotuare pentru că erau impuse limite de viteză care preîntâmpinau riscul accidentelor și toate casele arătau la fel. Aveau aceleași dimensiuni, erau zugrăvite impecabil în alb sau în crem, aveau un singur etaj și un spațiu verde pe care proprietarii îl răzuiau cu mașini de tuns iarba și aspiratoare de tot felul o dată pe săptămână, niciodată mai des sau mai rar, aveau verande cu scaune de răchită și cununițe de Halloween la intrare, câte-un felinar care spânzura în pragul ușii și nelipsitul coș de baschet în curte, plasat în vecinătatea garajului în care erau parcate cele două mașini, respectiv cea de servici și cea de ocazie.
Cartierele celor cu venituri mari aveau întotdeauna intrarea demarcată cu grilaje de fier. Nu puteai pătrunde în interior decât prin intermediul interfonului. Acolo curțile caselor erau adevărate parcuri naturale, cu vegetație luxuriantă și sălbatică, cu câte-un lac artificial înconjurat de palmieri și alei pietruite care duceau spre intrarea principală a bungalow-rilor, unde erau plasate invariabil fântâni arteziene și imitațiile unor statui în stil Versailles, săvârșite cu un gust îndoielnic. Interioarele arătau la fel de opulent ca și elementele de decor exterioare, doar că păreau mai degrabă ilustrația anacronică a unor saloane aristocratice decât un spațiu intim și vital așa cum ar fi trebuit să fie o casă. Nefiind consecvente stilului unei anume epoci, camerele de oaspeți arătau ridicol și creau o senzație foarte puternică de artificial și neverosimil, exista un amestec deplasat de coloane grecești cu cristale italiene și mobilă Napoleon al doilea, încununate în tavan cu inevitabil candelabru ceea ce sugera o magazie de decoruri de teatru, dar cea mai penibilă era asocierea acestor elemente istorice cu ecranul plat al unui televizor de dimensiuni hiperbolice care țâșnea din cadrul bibliotecii.
Într-o astfel de casă m-am pomenit invitată chiar a doua zi după ce ajunsesem în Miami de unul din colegii rezidenți de la spitalul unde lucra Andrei. Era băiatul unui italian, chirurg cardio-vascular și-al unei asistente irlandeze. Cum în America chirurgii sunt la mare preț era explicabil de ce Marco locuia într-un palat de genul ăsta. Andrei era de gardă și apucase să-i spună lui Marco de venirea prietenei lui din România, așa că acesta mă invită la el din proprie inițiativă ca să nu mă plictisesc singură în garsonieră.
Ceea ce m-a frapat din primul moment era faptul că biblioteca era doar un pretext pentru că nu conținea cărți ci porțelanuri. Marco se arătă la rândul lui nedumerit de nedumerirea mea.
- De ce să ținem cărți în casă din moment ce există biblioteci în oraș?
- Păi, nu știu… Þie nu-ți vine niciodată pofta de citit acasă?
- Pot să împrumut câte cărți vreau de la bibliotecă, argumentă Marco.
- N-ai simțit niciodată nevoia să ții în casă o carte care ți-a plăcut?
- De ce s-o țin în casă?! se miră Marco. Dacă mai vreau s-o citesc odată pot s-o împrumut din nou.
Demersul lui era cât se poate de logic și de limpede. Americanii nu făceau niciodată lucruri inutile, nu aveau obiceiuri care să nu aibă o acoperire eficientă.
- O.K. Înțeleg, am îngăimat eu. E inutil să ții în casă cărți. De-acord. Dar porțelanurile și coloanele grecești, candelabrul și pianul vienez la ce servesc?
- Cum adică la ce sevesc? întrebă Marco. Nu ziceai că ai și tu un pian în casă?
Era inutil să mai continue discuția.
Părinții lui Marco se arătară foarte curioși să-și facă o idee despre România și tăbărâră asupra mea cu un interogatoriu extrem de jenant, interesându-se dacă la noi în țară existau calculatoare, muzee, bănci, luna park-uri și closete publice, dacă aveam instalații de termoficare la blocuri sau barem calorifere electrice, dacă purtam costume tradiționale sau ne îmbrăcam după canoane occidentale, iar eu mă străduiam să răspund politicos, nu atât ca să nu-i compromit lui Andrei amiciția cu Marco cât pentru că habar n-aveam cum să mă întorc singură la cămin în cazul în care m-aș fi ridicat pur și simplu de pe sofa și-aș fi ieșit din încăpere trântind ușa, dar îmi venea în orice caz să fug, era deosebit de frustrant sentimentul și când atinse o cotă a insuportabilului le spusei oaspeților mei cu toată delicatețea că nu e cazul să se mai obosească să-mi pună întrebări pentru că le puteam anticipa cursul așa că le voi da direct răspunsurile, pecizând că-n România mai exitau și alte minunății ale tehnicii și civilizației, se descoperise până și apa caldă, existau piscine și chiar terenuri de golf în anumite zone ale Bucureștiului, ghetoul însă era la mare preț și foarte la modă, existau teatre, cinematografe, facultăți, iar românii foloseau, culmea, până și hârtie igienică!



În săptămânile care urmaseră acelei prime nopți de dragoste Anilu se străduise să simuleze cât mai bine atmosfera jocului ca să nu-i dea de bănuit și încercă să se comporte cât mai normal, comandându-i cele mai trăznite soiuri de mâncare maestrului chirurg-bucătar, prefăcându-se că urmărește cu viu interes fiecare episod din serialul “Spitalul de urgență”, imitând cum se pricepea mai bine starea de concentrare în timpul meditațiilor de engleză pe care i le dădea Andrei, ironizându-l constant și punându-l la punct necontenit în legătură cu optimismul cretin și nefondat care-l făcea să viseze la America. Considera că exprimându-și detașarea prin toate mijloacele reușea cu succes să camufleze fericirea care pusese stăpânire pe ea, fericirea de-a-l avea aproape fie și numai două ore pe zi! Fericire care ar fi trădat din toate punctele de vedere convenția jocului.
Făceau dragoste relativ rar pentru că Andrei venea obosit și fără chef de la spital, dar pentru Anilu era ca și cum ar fi făcut dragoste și dacă-l privea pur și simplu cum tresare prin somn sau cum respiră lent și monoton ori dacă-l asista făcând baie, așezată pe capacul closetului și sporovăind cu el despre bolnavi sau despre hachițele actorilor care se dădeau în spectacol la repetiții, era ca și cum ar fi făcut dragoste chiar și atunci când îl contempla spălând vasele sau pregătind masă, lăsând-o să se simtă ca un musăfir în propria ei casă, era ca și cum ar fi făcut dragoste permanent atâta timp cât el era aproape și-i putea urmări toate gesturile și toate gândurile, până și cele imperceptibile, cum ar fi fost un surâs pe care-l schița în coltul buzelor și pe care Anilu îl putea ghici deși stătea întors cu spatele la ea sau un cuvânt obscen pe care-l gândea fără să-l rostească, pe care însă Anilu i-l putea citi în ochi, ori o atingere involuntară pe care ea o resimțea reverberându-i prin toți porii pielii.
Andrei era primul bărbat care izbutise s-o facă să se transforme în femeie. Anilu se acoperi într-un timp record de toate tarele caracterului feminin, de toate plăgile lui rușinoase, abordând pătimaș studiul horoscoapelor, recurgând la sordidul clișeu feminin al schimbării culorii părului o dată pe săptămână sau la degradanta obsesie a curei de slăbire, Anilu devenise o epavă, o vietate sperioasă și chinuită de superstiții, o gelatină în mâna sorții.
Primul sindron al nenorocirii care se făcu vizibil se constitui în faptul că-și pierdea răbdarea așteptându-l în casă și începuse să-i facă vizite la spital. Îl căuta la orele amiezii, în pauza dintre două operații și preț de un sfert de oră era numai al ei, putea să-l strângă-n brațe nestingherită și să-i alunge spaima de moarte sau uneori se întâmpla să stea lipiți unul de altul lângă o fereastră deschisă și să numere păsările din copaci confruntând cifra descoperită de el cu cifra descoperită de ea. Câteodată Anilu reușea să-l convingă s-o lase să-i țină de urât în nopțile când făcea de gardă și-atunci se iubeau intermitent, în pauza dintre două alarme, la lumina neonului din cămăruța de spital cu pereți sculptați de igrasie și zăbrele la geamuri, trezindu-se cu oasele înțepenite, chirciți unul în altul pe canpeaua îngustă și tare, cu fețele livide de oboseală pe care încercau să și le învioreze stropindu-se pe ochi cu apa rece și pământie care curgea la chiuvetă. Și exista în toate acestea un suflu magic, ca și cum se întâmpla de fiecare dată ceva nou, ca și cum banalitatea n-ar fi putut infesta atracția aceea intensă pe care-o resimțea Anilu către Andrei, ca și cum nimic n-ar fi fost mai presus decât fericirea de-a-l ține de mână sau de-a-l asculta cum respiră, o fericire inepuizabilă care se amplifica în fiecare clipă și pentru care nu exista alternativă.
Cu ocazia vizitelor la spital se contură aievea în ochii ei caracterul lui eroic. Avu ocazia să-l surprindă la camera de urgențe alintând un băiețel care-avea o fractură de occipital c-o duiosie părintească și reusind în felul asta să smulgă de la el câteva cuvinte după ce o groază de medici mai bătrâni și mai experimentați încercaseră fără succes să-l scoată din starea de șoc. Altădată se întâmplă să-l audă adresându-se pe-un ton cald și foarte respectuos unei curve desfigurată în bătaie de peștele ei, căreia toți ceilați doctori îi aderesau cuvinte josnice și triviale, îl văzu alinând suferința celor mai decăzuți dintre oameni, sinucigași sau vagabonzi care-și duceau zilele prin metrouri, schilozi și murdari, victime ale singurătății ori disperării și se gândi că poate și el își dă seama câtă nevoie aveau oamenii aceia de atenția și compasiunea lui și cât de infim era numărul medicilor care ar fi făcut la fel. Cât de nemăsurată era indiferența omenească și cât de straniu era faptul că lui îi păsa totuși de oameni, respectându-le spiritul, chiar și desfigurat sau pocit , încercând să-i ajute pe toți, necondiționat, până și pe aceia care fuseseră striviți de viață, fără să creadă nici o secundă că gestul său ar fost tardiv sau inutil. Anilu se gândea că eroismul lui era o dovadă cât se poate de clară că viziunea plecării în America nu era decât o alternativă fictivă la ceea ce simțea cu adevărat, un revers imaginar al realității pe care și-o asuma cu toată ființa, un fel de joc al minții pe care nici n-avea de gând să-l transforme în faptă. Nu era decât o proiecție virtuală fără consecințe, un simplu joc care-i întreținea viu simțul libertății, atât.
Neputința de-a mai sta singură își extindea în timp teritoriile astfel că Anilu îl însoțea pretutindeni: la piață, la băutele cu prietenii, la petrecerile colegilor de servici, îl însoțea chiar și la partidele de bridge organizate la fiecare sfârșit de lună, asistând la desfășurarea lor zgomotoasă, retrasă într-un colț cu genunchii la gură. Îi sorbea fiecare gest și fiecare intervenție încercând să ghicească telepatic cărțile pe care le avea el în mână, în timp ce ambele echipe râdeau în rafale, își stimulau inspirația cu wisky sau coniac de cinci stele și se delectau cu bancuri de cazarmă și înjurături marinărești când făceau cărțile. Iar Anilu aștepta smerită și mută să se termine tot tămbălăul și să se întoarcă acasă cu Andrei, care avea obiceiul să adoarmă în următoarele cinci minute după ce se spăla și se întindea în pat, fără să-i adresese vreun alt cuvânt în afară de “noapte bună”. Ca să nu-l deprime cu atitudinea ei pasivă, se apucă să studieze cu perseverență un manual de bridge, reușind să se inițieze în mai puțin de-o lună în taina regulilor de bază ale jocului și își făcu curaj să-i propună să joace cu ea în echipă o dată, ca să se poată iniția și practic, dar Andrei izbucni în râs și-o bătu pe umăr consolator spunându-i că n-are de gând să se compromită definitiv în fața prietenilor lui cei mai buni care oricum o considerau ușor nebună.


În America nu exista noțiunea de grup de prieteni ci doar aceea de asociație. Fiind o țară în care pragmatismul era considerat o trăsătură „morală” absolut fundamentală, simplul alibi al nevoii de comunicare nu era suficient ca să justifice întemeierea unei găști. Fenomenul de robotizare avea nenumărate ramificații. Oamenii se coalizau între ei pe grupuri de interese, în funcție de poziția socială, de frustrările pe care le aveau, de micile manii sau stereotipii, dar întotdeauna în funcție de un profit stipulat în mod virtual sau real. Gândirea americană e compusă din două directive esențiale care funcționează permanent și ca premize morale: constructivismul și utilitatea. Nu poate fi creditat într-un sens moral un lucru lipsit de utilitate. Arta e frumoasă și cum oamenii aspiră la frumusețe, arta e utilă, deci morală. Moral însemnând în primul rând un lucru care poate atrage după sine o satisfacție cât de mică, un profit, fie el și spiritual…Constructivismul este expresia nevoii de optimizare, adică ostentația unei gândiri optimiste, în pofida oricăror limite sau sensuri tragice. Grupurile de interese se formează pe baza acestor două opțiuni morale, care deși nu se contrazic între ele intervin preonderent în situații radical diferite. Spre exemplu în cazul asociației iubitorilor de balene, primează mobilul moral al utilității: balenele sunt o specie pe cale de dispariție, sunt creaturile lui Dumnezeu deci sunt utile și prin urmare trebuiesc salvate. Aici intervine într-o oarecare măsură și spiritul constructiv, alimentat prin speranța că eforturile asociației vor sensibiliza într-o bună zi autoritățile însărcinate cu… În cazul asociației bolnavilor de SIDA, lucrurile se prezintă într-o optică inversă, deoarece preponderent este spiritul constructiv, care propovăduiește optimismul prin solidarizarea membrilor asociației în fața morții, iar solidaritatea e un lucru bun în sine, moral și-aici intervine al doilea criteriu: util. De ce e utilă solidaritatea în fața morții? Pentru că îți lărgește orizonturile personale, îți crează un spectru mai larg al suferinței și ai senzația că împreună cu tine moare tot universul care senzație e infinit mai plăcută decât aceea că universul ți-ar putea supraviețui și fiind vorba de ceva “mai agreabil” decât altceva e o formă de optimizare, deci prin urmare e ceva util și constructiv. Etcaetera. Etcaetera.



Felul în care erau constuite orașele era reflexia impecabilă a modului american de gândire. Totul era organizat într-o geometrie foarte strictă, străzile aveau în loc de nume cifre, iar auto-străzile erau cea mai mare mândrie a Americii pentru că uneau punctele cele mai îndepărtate ale țării și aveau indicatoare pentru toate necesitățile și doleanțele pe care le putea încerca un om la șosea, fiind dotate la fiecare cinci kilometri cu restaurante și cantine, construite la rândul lor după canoanele impuse de utilitate: arătau toate ca niște cutii de chibrituri de dimensiuni catastrofice și se deosebeau între ele prin specificul mâncării servite, care specific nu consta în modul în care era gătită ci în ingredientele din care era compusă - spre exemplu erau așa zisele restaurante în care se serveau doar preparate din pui, restaurante în care existau doar preparate din vită, sau caracatiță sau stele de mare, dar era imposibil să comanzi stele de mare într-un restaurant cu specific de pui sau bunăoară vită într-un restaurant cu specific de caracatiță. Mania americanilor pentru compartimente și categorisiri era oglindirea perfectă a spiritului de ordine și disciplină și coincidea cu reprezentarea ideii de profesionalism. Profesionalismul, adică opusul diletantismului, era la rândul lui o calitate de ordin moral pentru că percepea pe de-o parte corectitudine și responsabilitate și pe de altă parte implica noțiunea de specialitate, spre deosebire de diletantism care decurgea dintr-o categorie a simțirii și era expresia unei plăceri lipsite de responsabilitate și de precizie. Profesionistul era prin urmare un specialist. Un tip precis, foarte bine organizat în munca lui, care răspundea cu capul de compartimentul care-i era rezervat și care nu era niciodată obligat să cunoască sau să interfereze cu domenii care țineau de specialitatea altora. Spre exemplu, în cazul chirurgilor, ca Andrei, se punea la un moment dat problema specializării. Nu puteai fi neuro-chirurg in genere, erai obligat să optezi. Lobul cranian drept sau lobul cranian stâng. Tumori cerebrale sau vase sangvine. Transplant de măduvă sau lobotomii. Nu te puteai înfige în toate direcțiile. Astfel că dacă în timpul unei operații se descoperea existența unei disfuncții care nu ținea de domeniul de specialitate al chirurgului, pacientul era închis, trezit din anestezie și pasat pe mâna unui alt specialist. Ceea se se întâmpla în mod analog în cazul restaurantelor cu specific de pui.
Cu cât organizarea tindea să fie mai desăvârșită cu atât robotizarea personalului uman devenea mai evidentă. Americanii trăiau într-o stare de manipulare care friza cretinismul, pentru că li se sugera ce să facă, ce să simtă și ce să-și dorească prin natura sistemului în care era organizată lumea lor. Americanii nu aveau o viață ci o lume. Totul era atât de simetric și de bine proporționat, atât de clar motivat în termeni de constructivism și utilitate încât alternativele nu erau decât sau să te conformezi sau să te sinucizi. Copii erau alăptați în spiritul acelui optimism abject și imbecil, li se preda legea happy-endului încă de pe băncile creșei, li se induceau din fașă dejecțiile acelor imperative pseudo-morale, astfel încăt la vârsta întrebărilor știau deja toate răspunsurile pe dinafară. Nu exista decât o singură realitate, care era acceptabilă, dar perfectibilă și trebuiau căutate permanent soluții de optimizare. Reperele și standardele de viață erau întotdeauna construite în funcție de ceilalți și spre deosebire de români, care-n nefericitul lor orgoliu se vroiau cât mai originali, americanii, modești, se vroiau identici cu vecinii, identici cu colegii de servici, aspirau la un ideal de normalitate cât mai identic cu al eroilor din filme și nu-și doreau altceva decât să ajungă șefi ca să-și poată cumpăra încă o mașină, ca să-și poată schimba locuința cu un etaj și numai șapte camere cu una de zece camere cu scară interioară, iar nenorocirea consta în faptul că lucrul ăsta era chiar posibil și-atunci obiectul aspirațiilor se deplasa mai departe și viza o piscină personală, eventual și-o mică afacere, ș.a.m.d. Era explicabil de ce coșmarurile din romanele lui Orwell fuseseră insiprate de peisajul atât de idilic și optimist al gândirii americane. Manipularea era o realitate implacabilă, pe care fiecare amănunt al organizării exterioare o proiecta în interior. Oamenii se întorceau obosiți de la servici, serveau întodeauna „dinnerul” în familie la ora cinci fără un sfert, apoi urmăreau știrile televizate, cele câteva show-uri educative inspirate de dileme sociale, răsfoiau câte-o carte scrisă în același spirit mobilizator, cu iz de manual și carte de bucate, se delectau cu jocuri pe calculator și apoi cădeau într-un somn greu, fără vise.
Ordinea și disciplina erau la ele acasă, legile erau foarte severe și, spre deosebire de țările europene, în America chiar erau aplicate și funcționau ireproșabil.
Prohibiția era o formă de conduită socială care funcționa ca paravan moral fie că era vorba despre domeniul băutării și alcoolului sau al legăturilor amoroase. Fiind prin natura lor niște nerușinați exhibiționiști americanii se dădeau în spectacol în împrejurări publice, confesându-se la televizor sau prin reviste în legătură cu adulteruri rușinoase, povestite până în cele mai scabroase amănunte, cu mici trădări sau scandaluri familiale, cu felurite găinării care i-au victimizat, dovedind pe de-o parte o înclinație vădită pentru defulare intimă și pe de altă parte o preferință pentru postura de victimă. Nu exista femeie americană căreia să nu-i facă plăcere să se spurce la gură relatând cum a fost penetrată, sodomizată, ciupită, scuipată sau ciufulită de vreun amant ingrat și posesiv sau cum a fost înșelată c-o târfă, urâtă, nemernică și obscenă, incriminând în felul ăsta, sub pretextul unor confabulații morale, tarele de comportament ale nelegiuitului pe care l-a iubit din tot sufletul, sub ploaia de exclamații și încurajări ale publicului, așa cum nu exista bărbat american căruia să-i fie străină voluptatea de-a se bălăci în postura de victimă invocând, cu același dar al spurcăciunii, neajunsuri conjugale sau conflicte de servici. Adulterul era cu precădere vizat în scandalurile publice fiind dintre toate belelele cel mai ușor de depistat și cel mai spectaculos de narat. Adulterul avea un caracter dramatic prin excelență, deoarece contravenea moralei americane și în general era pedepsit prin lege - în sensul că partea păgubită obținea, în urma divorțului, actele de proprietate ale casei, custodia copiilor și cheile de la mașină.
Toate super-marketurile erau organizate după aceeași schemă inflexibilă, se numeau toate la fel și puteai avea certitudinea că standul de șampoane la află la aceeași distanță de standul de muștaruri și de raionul de prăjituri, indiferent în ce oraș al Americii te-ai fi aflat pe coasta de est sau de vest, ca să nu-ți fie cumva dor de alimentara ta de acasă în cazul unei deplasări mai lungi, magazinele erau toate identice și arătau în exterior ca niște hale uriașe părăsite, iar în interior ca niște holospații cu grădini interioare și fântâni, cu zeci de scări rulante și etaje, asemeni unor orașe artificiale în miniatură, doar că în loc de case - erau prăvălii cu obiecte de toate soiurile și dimensiunile, toate de vânzare, astfel că populația americană își petrecea serile în aceste sere imense, care înlocuiau noțiunea de centru al orașelor, plimbându-se agale printre magazine și făcând obligatoriu cumpărături pentru că ispita era agresivă.

.....................................................

VA URMA