OCRU CU VIOLET
-Stația de autobuz cea mai apropiată e Valea Corbului. Nu mă-ntreba de unde-i vine numele. Ãștia, băștinașii-s tare suciți. Þi-am spus că larissei ei îi spun larici . Cine știe ce suflet rătăcitor de poe(t) o croncăni pe deasupra locurilor miercurea noaptea: nevermore, nevermore. După 30-40 de metri înainte, traversezi șoseaua și o iei la stânga, e un drumeag de țară, iar lângă bifurcație e un loc viran, ca un dinte lipsă între case. Ãla-i reperul. La un moment dat treci podul, Apa Neagră face pe aici nenumărate meandre, la o degajare mai sănătoasă de portar, ca să nu spun o aruncătură de băț, vezi confluența cu pârâul Drajna, care coboară de la mine. O poți lua de-a lungul pârâului, pe partea lui dreaptă, dacă abandonezi drumul de țară și ajungi în 7-8 minute la portița de jos a terenului meu, sau faci dreapta pe prima ramificație a drumului și ajungi în fix 13 minute, cu pasul tău, sus la poartă. Dai beep de acolo, să urc să-ți deschid.

Nimeni nu era de vină că vineri noaptea se apucase să ningă cu doar 3 săptămâni înainte de Paște. Troleul către celălalt capăt al orașului, unde mutaseră stația de autobuze, nu s-a împotmolit, autobuzul a plecat la timp, n-a pierdut mai mult de juma’ de oră, la intrarea șoselei între contraforturile joase ale muntelui, să aștepte traversarea molcomă a unei turme de oi, condusă de un berbec negru și un câine alb. Mieii proaspeți, contrariați de iarba asta pufoasă, albă și rece, concertau în tremolo-uri jalnic-disperate. Cei 5-6 câini lățoși pășeau filosofic, cu indiferența serenă a mercenarului. Doar cățelul cel mic, îndreptătorul de turmă, care se agita, patrulând roată în jurul dispozitivului de marș, se opri o clipă la mijlocul șoselei, privi cu condescendență spre autobuz, fără să miște din coadă. Abia se deosebea de albul lucios, de zăpadă bătucită, reflectorizantă, al șoselei, doar urechea stângă și falangele labei stângi din spate, negre luminos, dădeau albului peisajului un aer de ficțiune.

Era trecut de prânz când mă angajasem pe drumul de țară. Mai mult de 2 kilometri nu erau până la casa de poveste a prietenului. Juma’ de oră de mers lejer, în condițiile astea, cu gândul anticipativ, confortabil, la ceaiul de rozmarin și alte ierburi, culese și uscate de peste vara trecută de soția prietenului meu, care nu uita niciodată să arunce 2-3 cuișoare în ibric. După o scurtă apariție, exact pe timpul opririi fortuite, când cu traversarea turmei de oi, a soarelui rece, cerul devenise plumburiu, iar ciudatele vârfuri perfect conice ale dealurilor pe punctul de a devemi munți, se profilau mohorât. Nimic din lumina magică de apus, strecurată prin mestecănișul ce împânzea valea Apei Negre, devenită în acuarelele prietenului acea combinație artefactică, de ocru cu violet, noua lui obsesie cromatică. Doamne, și cât îl acuzasem de invenție plastică gratuită, bine mă, hai, culorile ieste libertatea ta de artist, da’ așa vârfuri perfect, conic vulcanice, nu se există în Carpații noștri mioritici. Trecând podul, îmi amintii de plimbarea cu trotineta lui, micul Matiz gigant, când devoalase, cu sardonică discreție, ochilor mei uluiți, în peisaj, toate conurile din acuarelele lui ocru – violet, la ceas de apus, când spectrul natural nu era departe de combinația asta imposibilă.

Tot pășind mocănește (zeci de ani petrecuți la șesul apăsător nu mă dezbăraseră de reflexul atavic al pasului ușor fandat, reflex declanșat la cea mai lejeră pantă), nu observ că plumburiul se închise brusc spre întuneric, ca și cum crugul solar ar fi sărit din țâțâni de la echinox la solsțițiul precedent. În câteva minute porni să ningă viscolit. Pierdui imediat drumul. Relieful accidentat, articulat cu meandrele Apei Negre, nu îngăduia nici o lumină de orientare. Don’t panic, Old Man, don’t panic, nu se poate să ratez confluența, în câteva minute ar trebui să dau de ea. Dar în câteva minute, orizontul de vizibilitate nu depășea gulerul negru al canadienei. Aerul șuieros, brăzdat de fulgi tăioși, îmi induse un sentiment de singurătate, rozând în dușmănie din permanentul canal de comunicare cu mine însumi. Cum pe vedere nu mă puteam baza mai mult decât câinele lăsat acasă, dar lipsit de acuitatea mirosului lui, începui să mă gândesc intens, lent, sacadat, cum să nu ratez confluența, fără a mă lăsa, pe cât posibil, muiat în apa acum neagră a Drajnei, căci, coroborată cu viscolul, baia m-ar face să apreciez contrariat izolarea casei de poveste, departe de orice farmacie civilizată.

Absent la oricare alt aspect al decorului afară de terenul pasului următor, concentrat, nu aud fâlfâitul apropiat. Am gluga canadienei trasă pe ochi, ceea ce-mi dă gât de lup. Simt o greutate caldă pe umărul stâng. Aud, filtrat prin căciulă și glugă, un croncănit. E o cioară, pe semne rătăcită cine știe cum, ciorile sunt inteligente, toate trebuie să fie acum la adăpost. Nenorocita asta o să înghețe. Desfac ariciul glugii, fermoarul canadienei și împing decis cioara între pull-over-ul negru cu rețea de dungi portocalii și căpușeala neagră a canadienei. Mediu mimetic, mă aud zâmbindu-mi în minte, imun, de-odată, la izolarea ce începuse a mă cuprinde. Inimile celor două entități biologice strânse sub canadiana mea neagră, bat un step complicat. „Când nu știi ce muzică-i aia, atunci e jazz”, îmi vine spontan în minte replica de antologie dintr-un film despre pianistul care a trăit o viață de om pe o singură navă. Fără a vedea la un pas, instictul, sau nuș’ce drakku’, îmi spune s-o iau la dreapta. O iau la dreapta. Viscolul tace o clipă, ca prin farmec. Cât să aud în deja stânga mea, susurul asigurător al Drajnei.

Ajung. Mă cațăr pe treptele de piatră ale taluzului, deja pe terenul prietenului, aud haita lui de câini lătrând binevoitor, pe trei voci. Sammy cel negru e aproape să mă doboare, când, de-odată, se crispează, coada i se blochează, miroase, coada se agită mai ceva ca înainte, cioara scoate capul de după fermoar și rostește, cu limpezime, in beneficiul urechii mele stângi: Ich bin die Zauberin. Îmi țin repsirația, nu e ora de mirat, e ora de integrat cuibul din casa de poveste. Soția prietenului meu îmi ia cioara cu naturalețe, cași cum nu la altceva s-ar fi așteptat, o ține tandru în brațe, mă așez în fața căminului, cu ochii focalizați pe vatra unde un bulumac arzând spune mii de povești. Instalația stereo picură Recuerdos de Alhambra. Chitară rece. Ceai fierbinte, cu scorțișoară, cuișoare și lămâie. Numai să nu mă întrebați ce-am să visez la noapte.
Radu-Ilarion Munteanu
Ianuarie 2003 – 6 martie 2004