Motorul susura ușor, cu bunăvoință, se vedea că-i place și lui viteza. Luminile farurilor dezvăluiau treptat fragmente din fâșia murdară de asfalt care șerpuia printre copaci. Gil conducea degajat, cu piciorul stâng sprijinit de bord, sus, lângă volan. Nu era o poziție cine știe ce comodă, dar ce conta, important era că intriga pe toată lumea, și pentru Gil asta era totul, să iasă într-un fel sau altul din banal.
Fata care era în dreapta lui avea ochi numai și numai pentru el. Fuseseră la început câteva momente de teamă animalică pură, la primele scrâșnete de roți, dar se potolise, vâzând că se menține totuși în viață.
Drumul era excesiv de drept și Gil mergea constant cu 120, viteză care-ți permite accesul la acea stare numită beția vitezei. Din când în când, pe porțiunile mai lungi de drum drept, stingea farurile și mergea așa cât putea de mult, încercând să ghicească mijlocul șoselei. Aproape întotdeauna reușea să se mențină instinctiv pe linia întreruptă. Erau și momente când trebuia să tragă scurt de volan atunci când roțile ajungeau pe bordură, dar ce frumos era! Simțea că trăiește.
Era sfârșitul lui august, o parte binevoitoare a verii. Stătea cu prietenii la o bere la “Doina” și vorbea filosofie, ceea ce putea însemna ore multe la număr. Cineva, într-un moment al serii, adusese vorba despre mare, nisip, soare și Gil, care nu fusese deloc în acel an pe litoral, simți o poftă sălbatică de a exista chiar atunci, în aceeași clipă, în alt loc, undeva pe o plajă oarecare.
Ceilalți râseră, cu îngăduință. Gil, însă, întinse mâna către ea și-i spuse: “Mergem?” “Unde, la mare? Când, acum? Vorbești serios?” Gil se sculase deja de pe scaun. Fata ridică din umeri, le aruncă o privire celorlalți, și plecară amândoi. “Dacă nu ne mai întoarcem, să știți că totuși v-am iubit, mai spuse ea din mers.”
Acum era aproape 11 seara și se apropiau de Dunăre. Se simțea deja parcă în aerul răcoros adierea brizei. Gil își puse haina neagră de catifea care zăcea aruncată pe bancheta din spate, unde era și-o pătură, așa, pentru orice eventualitate. Un timp se-ntrecuseră cu un englez. Cum acesta mergea însă constant cu 110, cine știe ce-o -nsemna asta în mile, îl abandonaseră și rămaseră doar ei singuri cu șoseaua.
Gil era atent să nu rateze puținele viraje. Era obsedat de faptul că, odată și-odată, va rata intrarea pe pod. De câte ori trecea peste un pod, avea această senzație îngrozitoare că, de data aceea, s-ar putea să nu nimerească drumul și să cadă în apă. Iar podul acesta de peste Dunăre, atât de lung și de înalt, i se părea o mare încercare. Când coborâră de pe el, simți cum devine dintr-odată mai sigur și mai stăpân pe el însuși.
Fata nu părea a avea asemenea probleme. Își vedea de ale ei, adică se uita din ce în ce mai des la Gil. Nu era nevoie de cine știe ce lumină, ochii-i străluceau destul și Gil simți instinctiv că va trebui să se oprească undeva, într-un loc cât de cât romantic. Știa din proprie experiență că sunt lucruri care nu se pot face ca lumea atunci când conduci. Orice-ar spune oricine, e foarte clar: ori, ori.
Luna înnobila peisajul cu argintul ei, pe dreapta drumului se-ntindeau lanuri de porumb înalt. Puse o frână bruscă și o luă pe un drumeag flancat de tulpini drepte și se-ndepărtară binișor de șosea. Ea nu spunea nimic, aștepta doar. Gil găsi un intrând în păduricea de porumb și opri acolo. Așteptă să treacă praful, apoi ieși afară. Era o liniște adâncă. Doar foșnetul firav al foilor de porumb și nimic mai mult. De undeva, de sus, luna mai adăuga puțin mister.
Când intră înapoi în mașină, ea lăsase scaunele pe spate și făcuse din interior un pat mare. “Ce faci?, întrebă Gil, mai mult așa să-și mai revină la realitate.” “Nimic, mi-era frig. Hai, vino...” În lumina lunii, pielea ei părea atât de albă încât bătea în albastru. Printre brațele-i ușor încrucișate, sânii mici se strecurau obraznici. Gil se întinse în stânga ei și o mușcă ușor de sân. “Ei, nu așa, mai ușor...” Atât apucă să spună și totul se pierdu într-o învâlmășeală de trupuri care se căutau cu disperare. Restul lumii dispăruse dincolo de ceața roșie a sângelui clocotind.
Luna stătea sfioasă, ascunsă după un nor. În liniștea de după, Gil alungit pe spate, cu un picior alunecat în afară, pe ușa deschisă, simți ceva rece și umed, la un moment dat. Un șarpe, Dumnezeule, fu primul gând care-i trecu prin cap. Își trase repede piciorul, delicat, însă, să n-o sperie. O sărută ușor pe umăr și ieși afară cu grijă.
La câțiva metri mai încolo, un câine negru dădea de zor din coadă. “Ce faci, mă, aici, în mijlocul câmpului?” Desigur, aparent, câinele nu-i răspunse, nici Gil nu se aștepta s-o facă. Câinele îl privea însă atent cu ochi strălucitori. Nu era prea greu de înțeles, senzația asta apăsătoare de neliniște, ce căuta un câine aici, în mijlocul câmpului, la mare distanță de orice așezare omenească? Gil nici nu se mai uită la ceas, era sigur că nu putea fi decât acea oră a nopții, ora 12. Trebuia să plece de-acolo, atunci, imediat!
Intră înapoi în mașină, își trase scaunul la loc și-întoarse mașina repede, derapând. Se făcuse un praf gros, fata chicotea de zor, iar cocoșul nu mai cânta o dată, să scape de senzația aceea apăsătoare! Abia când ajunseră în șosea, de undeva, nu se știe de unde, se auzi un cocoș. “I-auzi, un cocoș, spuse ea râzând.” Gil zâmbi și el. Se părea că scăpase și de această dată.
Restul drumului nu mai scoase nici-un cuvânt. Doar, din când în când, un “da” ori un “nu”, după cum o cerea situația. Ea nici nu observă că el nu mai era el. Îl iubea atât de mult pe Gil încât îi era suficient să stea pe lângă el, era mult prea entuziasmată. Și nici nu avea de ce să se plângă, la urma urmei.
Ajunși la Constanța, cotiră la stânga, spre Mamaia. Trecură apoi dincolo de ea, spre Năvodari. Aici Gil mai încetini puțin, ca să găsească un drumeag spre mare, printre tufișuri. Frână brusc, dar trecuse deja de el. Dădu înapoi și intrară încet pe drumeagul care se strecura printre tufișuri și dune de nisip. Nici nu era nevoie de faruri, luna lumina de sus, ca o candelă gigantică. Umbrele tufișurilor pe dunele de nisip aveau forme care mai de care mai sinistre, iar fata se trăsese instinctiv spre Gil.
O ultimă ridicătură de nisip și, deodată, chiar în fața lor, la câțiva metri, apăru deodată marea. Până departe, undeva la capătul pământului, se zărea o întindere vălurită de argint topit. După umbrele tremurânde ale tufișurilor, șocul era mult prea mare. Gil frână atât de violent încât mașina derapă într-o parte. Rămaseră așa, privind uimiți, în tăcere, mai mult timp.
La un moment dat, o umbră trecu încet pe marginea mării. Părea că plutește pe argintul topit. Era un grănicer singuratic care nu le acordă nici-o atenție. Nu erau ei primii nebuni pe care-i văzuse pe-acolo, la ceas de noapte, probabil. Se pierdu treptat, în stânga, spre Năvodari. Gil porni din nou motorul și se îndreptă spre mare. Traversă cu grijă cei câțiva metri de nisip ai plajei.
Ajuns pe porțiunea de nisip udată de valuri, opri. Coborî să vadă cât e de tare nisipul. Urcă la loc, trase puțin înapoi, apoi porni de-a lungul limitei dintre plajă și mare, cu o roată printre valuri. La început, încet, cu teamă, apoi din ce în ce mai repede, Stropii săreau în toate părțile. Deschise ușa din mers și-i spuse și fetei să facă la fel. Ca o pasăre cu aripile desfăcute, mașina alerga de-a lungul plajei, răvășind valurile care se spărgeau de roți. Þipau amândoi ca doi nebuni la fiecare val mai curajos care-i stropea.
Făcură așa mai multe ture încolo și-ncoace până obosiră de-atâta zbenguială. Într-un târziu, destul de greu, Gil dibui cărarea pe care veniseră. Undeva pe la jumătatea drumului înapoi spre șosea, coti printre tufișuri și opri. “Gata, aici dormim, îi spuse el. Și dimineață mai vedem noi ce facem.” făcură din nou patul în mașină, folosind păturile care se aflau pe-acolo pentru orice eventualitate ca aceasta.
Înainte de a adormi, Gil mai trase o privire pe-afară. Liniște. Nici valurile nu se auzeau măcar. Pe o dună de nisip, profilat pe cerul luminat către Mamaia, se zărea un câine stând de pază. Gil zâmbi, așa, mai mult pentru el însuși, și se-ntinse lângă fată. Acum putea dormi liniștit.