Simona, Dan și cu Răzvan stau în jurul mesei și așteaptă să le citesc ori să le spun o poveste adevărată și nu născocită, poveste pe care desigur că nu am scris-o din lipsă de chef și inspirație. Pentru cei care nu-mi cunosc încă prietenii, despre care - la drept vorbind - am mai scris și cu alte ocazii, îi voi prezenta imediat: Simona, Dan și Răzvan sunt trei elevi ai liceului C.A. Rosetti care scriu poezii pentru revista școlii din cartierul nostru și sunt membrii activi ai cercului literar bucureștean.

Acum, vă spun drept, performanțele lor literare mă stânjenesc un pic, pentru că eu, de când mă știu, nu am făcut parte din niciun cerc literar ori comitet de redacție. Ei bine, copiii aceștia sunt vecinii mei și de curând m-au descoperit pe internet, pe un anume site de literatură, iar drumul de la computer la ușa mea a fost unul deosebit de scurt. Acum voi o să spuneți că mă dau mare, că puteam să-mi aleg și eu un pseudonim... Sincer, nu mi-a trecut niciodată prin cap că internetul îmi poate aduce musafiri în carne și oase, în apartamentul din strada Puccini.

Cum ziceam... copiii așteaptă acum o poveste adevărată pe care să o publice în revista școlii, iar eu mă agit de aproape un ceas pe scaunul albastru-ergonomic, sunt nervos, n-am stare și nici idei. I-am servit de trei ori cu dulceață de smochine de la Poenari și uite cum îi privesc de niște minute bune, habar n-am la ce se gândesc ei, eu însă aș mai aduce o sticlă cu socată făcută în casă, din flori adunate de peste gard, tot de la Poenari...
- Nici să nu vă gândiți să mai aduceți dulceață, spune Răzvan.
- Și nici apă, adaugă Dan.
- Dar suc vreți?
- Nici suc! Noi încă sperăm să începeți povestea până nu se termină acumulatorul de la reportofon, îmi arată Simona aparatul argintiu de pe masă.
- Acum înregistrează? mă interesez.
- Ar înregistra dacă ați spune ceva.
- ...Și n-ați călători atât de aproape de tavan.
- Destul de riscantă traiectoria aleasă de dumneavoastră, chiar periculoasă pentru globurile lustrei...

Copiii mă iau în balon... ca să le mai tai inițiativa, încep în forță:
- A fost odată ca niciodată…
- Să nu exagerăm.
- Noi așteptăm o întâmplare din viața dumneavoastră și nu un basm….
- ...Cu Scufița Roșie.
- Doar ne trebuie pentru revista școlii…
- ...Revistă pentru elevii mari.
- ...Așa ca noi.

Iar îi privesc-iar mă privesc... îmi pun ochelarii de soare chiar dacă nu mai este soare de aproape un ceas, apoi scot ochelarii și-i arunc pe birou, mă ridic de pe scaun-mă așez din nou pe scaun... Cu siguranță nu voi scăpa prea ușor de musafirii mei, așa că trebuie neapărat să scornesc ceva.
- O să vă spun o poveste cu Emma Greceanu.
- Cine este Emma Greceanu?

Îi arunc lui Răzvan o privire atât de extraordinară încât puștiul se face mic... mic de tot, aprope că dispare printre pernele din fotoliu.

- Aseară, când m-am întors din oraș, m-am lungit așa îmbrăcat cum eram pe canapea. Eram nerăbdător să continui Băiețelul cel urât a lui Asimov… dimineață lăsasem capitolul ăsta neterminat, părăsisem acțiunea atunci când era mai interesantă și nu aveam liniște, nu mai puteam de curiozitate. Așa că mi-am luat ochelarii, am deschis cartea și am început să citesc... Þrrr! Þrrr! Habar n-aveam ce era și de unde se auzea țârâitul ăsta agasant. M-am gândit la becurile de pe coridor pe care le uitasem aprinse când am intrat în casă... m-am ridicat, am stins luminile de peste tot cu excepția veiozei.

Aiurea, țârâiala continua parcă și mai tare. Mă ridic din nou, aprind luminile, le sting, iar le aprind, trec la următorul consumator electric, deschid-închid ușa de la frigider, congelator, mă dau aproape de peretele vecinilor, trag cu urechea... știu că nu e frumos, dar mă aflam într-o situație de criză: însuși marele Asimov mă aștepta cu perciunii tremurând de nerăbdare. Nu, de la vecini nu se auzea niciun aspirator în funcțiune și nici alt aparat electric nu zumzăia. De sforăit, nici nu se punea problema... Timorat și transpirat m-am așezat pe un scaun, mi-am luat obrajii între palme și am început să caut noi soluții. Þrrr! Þrrr!...

Treaba-i clară, cu zgomotul ăsta nu voi putea nici să citesc și nici să dorm, așa că, de voie-de nevoie m-am reapucat de scotocit apartamentul. Am ascultat pe la prize, pe la televizor, la aparatul de aer condiționat, pe lângă tabloul de electricitate... După jumătate de oră de mers de-a bușilea am ajuns (a câta oară!?) în dreptul comodei cu televizor. Ia uite! într-un colț de perete, o gaură minusculă între zid și podea... Îndepărtez comoda, mă aplec și zăresc acolo o lăcustă.

''Bună seara'', zic.
''Bună seara'', răspunde ea.
''De ce țârâi?''
''Ca să-ți atrag atenția'', spune goanga.
''De ce?'' insist eu.
''N-am somn, astenie de primăvară.''
''Vrei un distonocalm?''
''Unde ai mai auzit tu că lăcustele pot înghiți pastile? Ce ai rămas așa? La ce te gândești?''
''Cum te cheamă pe tine, că-mi pare cunoscută vocea…''
''Sunt Emma Greceanu de pe site.''
''Nu te cred!''
''Dacă-ți spun... pot să-ți dovedesc, să-ți povestesc tot ce am scris împreună. Sau despre ultimul nostru text început astă iarnă și neterminat''
''Deci tu ești Emma Greceanu?... Emma cea nervoasă în zilele de marți și joi, Emma pe care o trage curentul de la geamurile deschise de colegii răuvoitori. Ia stai... stai așa, nu cumva colegii tăi sunt tot lăcuste?''
''Măi, Sache, te credeam mai isteț. Eu sunt o tipă faină, măi... dar vrăjitoarea cea rea m-a transformat în lăcustă luna trecută, într-o seară când mă întorceam de la piață. M-a surprins neatentă cotoroanța și m-a făcut lăcustă. Uite, încă am blugii pe mine.''
''Și ai venit în vizită, care-va-să-zică… știu că-ți place pizza, vrei o felie?''
''Vreau. De la pizza, alune și grădinărit nu mă pot abține. Las siluetă, las tot.''
''Hai, urcă pe birou, că am înțepenit aplecat'', zic.
''Þine mâna întinsă, așa... acum pune-mă pe masă. Mulțumesc, îți plac blugii mei? Sunt italienești, dar au defect la buzunarul din dreapta.''
'' Îți stau bine, pentru o lăcustă...'' zic.
''Știi tabinet?'' întreabă ea.
''Știu.''
''Hai să jucăm pe alune. Cine pierde dă trei alune, te prinzi?'' propune Emma.

Începem tabinetul... eu cu gândul la Asimov, ea cu gândul la alune. Primul joc îl pierd, plătesc în alune cumpărate de la Billa, știe bine să joace lăcusta…

''Crezi în vise?'' întreabă.
''Nu prea.''
''Eu cred. Uite, înainte să mă transform în lăcustă am visat că alunec pe o corcodușă, să fi văzut cum îmi țineam echilibrul pe stradă, pe trecerea de pietoni, pe trotuare... degeaba, nu puteam scăpa de corcodușă.''
''Așa și?''
''Și dimineața m-am trezit așa cum mă vezi. Visele anunță întotdeauna ce ți se va întâmpla. Anyway, să te ferești să visezi corcodușe, că te transformi și tu în lăcustă.''
''Mie îmi place să visez zimbrii, au ceva impozant în alură... Astă vară am mers în Munții Apuseni să văd rezervația de zimbru... că doar unul era și ăla cam slăbuț.''
''Am auzit că sunt pe cale de dispariție.''
''Așa o fi... Auzi, Emma, cum poți deveni iarăși femeie?''
''Nu știu, dar mă simt bine lăcustă. Mulțumesc de întrebare.''
''Am citit undeva despre un prinț care a sărutat o broască și ea s-a transformat într-o fată frumoasă.''
'Și vezi tu vreun prinț pe-aici?''
''Nu, dar ne putem închipui că sunt prinț. Prințul Sache, sună bine, nu?''
''Hai joacă mai departe, că mi-e foame'', spune Emma neînduplecată.

''Eu totuși te-aș săruta, poate scapi de vrajă, insist dupa ce pierd încă două jocuri.
''Nu'', refuză ea cu încăpățânare.

''Cum vrei... trebuie să mă duc după alune. La ce poftă de mâncare ai... ''

Și am plecat. Mai târziu, când am revenit de la Billa, am găsit ușa întredeschisă. Înăuntru, vecina mea, doamna Gojgar, l-a adus pe Ionică de la plimbare. Așa îl mai ia ea uneori prin parc, când se plictisește și mai ales când e prea cald în casă. Când dau cu ochii de vecină, împing ușa de perete, o dau la o parte pe bătrână, mă împiedic de Ion care se bucura că mă revede și mă năpustesc în sufragerie… Cărțile de joc erau împrăștiate care-ncotro, o alună pe jumătate ronțăită căzuse de pe masă... ce să mai lungim vorba, ajunsesem prea târziu: cățelul Ion o înghițise pe Emma Greceanu.

- Cam sadică povestea, se strâmbă Dan.
- Și supra-realistă, susține Răzvan.
- Se observă o tendință novatoare continuă ca un reflex al sensibilității în zona umană.
- Și o expresie de autodepășire la propriile formule de concept.
- Sunt și câteva influențe din comicul de situații.
- Un amalgam de stiluri cu alte cuvinte, domnule Sache. Ce ne-ați povestit acum este un amalgam perfect, nici nu știm unde să-l încadrăm.

Deodată ușa de la bucătărie pocnește sec, imediat se porni și un scârțâit ca un geamăt prelung și sinistru (de mult vroiam să-i ung balamalele, dar mereu uit și mă iau cu altele). De pe coridor încep să se audă pași rari și apăsați... apoi ușa din sufragerie se mișcă și ea, este împinsă ușor până se deschide larg și mai larg, iar suspansul crește... crește ca mercurul unui termometru de grădină în plină caniculă. În cadrul ușii își face apariția o fată brunetă care ne zâmbește ca-ntr-o dimineață de shopping, poartă un tricou roșu și niște blugi italienești cu defect la buzunarul din dreapta. Își pune mâinile în șolduri și spune:

- Măi copii, măi. Doar n-ați crezut că am murit? Nici pomeneală, m-a recuperat Sache din iarbă a doua zi. Și după experiența asta cu câinele lui pitic, m-am lăsat pupată, ce s-o mai dau după cireș.
- Iahh! se strâmbară copiii. Adică, Ionică v-a depus în iarbă și domnul Sache v-a recuperat?
- Și v-a mai și pupat!?
- Nu putem trimite povestea asta la revistă.
- Categoric, nu.
- Pe noi ne scuzați…