Ea murise...iar el era ars de tristete.Nimic nu va mai fi ca inainte pentru el.
Mergea singur pe strazile intunecate, pe unde pasii lor calcasera vesel de-atatea ori, fara sa priveasca nici in stanga, nici in dreapta, doar rascolea tacut cu varful pantofului frunzele uscate ce i se agatau de picioare.Totul ii parea gri, murdar, in marsul sau fara tinta. Doua fete trecura in fuga pe langa el, razand cu nonsalanta si imbrancindu-se una pe cealalta. Cerul il apasa, norii pareau a se pravali asupra sa intr-o amenintare muta. Isi grabi pasii, trecand pe langa vanzatorul de inghetata pe care nu-l saluta, apoi patrunse in curtea blocului. Portita ruginita scrasni, deschizandu-se cu greu. Urca in fuga si intra in apartamentul stramt. Se aseza in bucatarie, la masa si vru sa manance, dar nu reusi. Cerul sfarsitului de noiembrie il privea intunecat de dupa fereastra murdara...
--Doamne, unde esti?
Isi sprijini capul in palme si lacrimi grele ii inundara obrajii.
--Oare ai existat vreodata? Sau totul a fost doar un vis?
................
--Si daca existi, unde esti? De ce m-ai uitat? Dar nu, nu...Dumnezeu, daca ar exista, ar fi bun... De ce ne-ai uitat? OOOOOfff... Nu se poate... DUMNEZEU NU EXISTA!?
Striga cu ura, isi urla durerea, sa-l auda toti, sa-l auda Cerul si strafundurile pamantului. Se gandi totusi ca era prea mult ce spusese si se hotari sa-i mai dea o sansa Divinitatii.
--Daca existi cu adevarat, da-mi un semn! Un semn oricat de mic, iar atunci voi sti de ce se intampla atatea nedreptati...de ce trebuie sa se stinga ingeri...si nu voi mai pacatui...voi spera ca ai grija de ea...caci da, Domnului ii plac oamenii buni si pe aceia ii ia la el...da-mi un semn,arata-mi ca mai pot sa sper ca acel suflet fierbinte nu s-a pierdut pentru totdeauna si ca odata imi va mai fi alaturi...
Ii ceru atunci un semn simplu, usor de recunoscut:astepta ca o vrabie sa vina in zborul ei precipitat,sa se aseze la el la geam si, ca sa fie sigur ca n-a fost o coincidenta,sa bata o data cu ciocul in fereastra. Simplu si poate copilaresc.
De atunci, de fiecare data cand venea de la facultate,astepta cu infrigurare, ore in sir,la geamul de la bucatarie, in speranta ca vrabia va veni.
Treceau anii, treceau toamnele si primaverile, dar vrabia tot nu sosea.Din omul mandru de altadata ramasese acum doar un batran trist si tacut, dar cu o lucire blajina in ochi. O scanteie de speranta mai era in sufletul sau, iar el se agata cu disperare de ea.In fiecare seara isi sorbea ceaiul salciu pe vesnicul scaun din bucatarie, cu ochii atintiti la fereastra.
................
De cateva luni tusea rau. Scuipa sange, dar nu-i pasa nici de medicamente, nici de viata. Se dedica doar dorintei sale de a avea o dovada, dorinta ce devenise deja obsesie.Acum nu se mai dezlipea din fata ferestrei, tot asteptand acel semn. "E ocupat Dumnezeu, dar imi va arata..."
................
Cand intrara in casa, il gasira nemiscat in bucatarie, cu fata crispata intr-un zambet amar. Cand sa-l ridice, o rafala de vant zgudui ferestrele si tranti usile, iar o vrabie stinghera zbura inspre el si batu o data cu ciocul in geam,apoi disparu in noapte. Ochii lui sticlosi priveau insa in tavan, tristi...Sufletul ii zburase din trup inainte sa afle semnul,dar se va fi intalnit deja cu sufletul sau pereche, undeva, in alta lume...