Mi-am întins aripile înspre soare, și m-am ridicat la cer, să pot vedea de la înălțime frumusețea lumii... și aripile mi s-au frânt sub blestemele îngerilor ce credeau că vreau să fiu ca ei...
Schilod, mi-am deschis ochii, să văd lumina Soarelui, să-mi încălzesc sufletul și să-mi ling rănile... și Soarele m-a orbit de ciudă, crezând că ochii mei ar putea să-i fure stralucirea...
Mai apoi am încercat să caut lumina in simplitatea frumuseții umane... dar oamenii au fugit la vederea diformității mele...

Mai târziu am învățat să mă târăsc printre jivine, să mușc și să rănesc în întuneric, din frica de a nu fi mușcat și rănit, la rândul meu. Și așa am fost respectat...

Și acum, tu vii la mine, să-mi spui că lumea asta e un loc frumos și bun? Să-mi ARÃÞI că lumea asta e un loc frumos și bun?
Prea târziu... Fugi, pentru că în noaptea mea aș putea să te rănesc din greșeală, și chiar mi-ar părea rău...