Afară e paradă. Se plimbă una din iele călare pe o mârțoagă albă, suspinând a cedru și-a aer de mare sărată. Lângă ea pășește agale, pe apă, o morgana deznădăjduită de deșert, îmbrăcată-n căldură, căutând o oază. Se întrezărește Nyx, îmbrăcată în stele. Hypnos și ai săi Oneiroi: Morpheu, Icelus, Phantasos, Phobetor aduc apă din râul Lethe mirosind a uitare...Thanatos încă n-a ajuns, dar va veni... Afară e paradă. Eu privesc de la fereastră, știind că toate personajele vor veni să danseze-n jurul meu... Afară e paradă.
Sărbătoarea iluziilor mă trimite spre testamentul meu. Sărbătoarea iluziilor, da. Aici simt felul în care culorile lor nu se transpun în curcubeu. Nu se transpun. Aici simt cum ele nu se deschid în vise și simt cum nu respiră cadențat parfumul fermecat al luminii. Parfumul acela, mmm...
Totul e scăldat într-o culoare subțire de trist. Mă întreb dacă nu cumva am uitat să îmi scriu testamentul în roz. Mi se sfărșește viața pe baricadele izotopului de imperceptibil. Romanțe scăldate în nostalgie îngână ceea ce a fost. Mă voi deshidrata în lăcomia de-a le sărbători. Voi sărbători existența fără infinit cu cea din urmă schiță a unui gest de afecțiune...Și existența apune și răsare...apune și răsare...ca în mitul lui Sisif.
Oare totul se desprinde din melodiile de peșteră a sufletului? Unde ești? Îmi dau în vileag toate suferințele ca să-nvăț pe alții să facă la fel. Cât de ciudat mi se pare să arat urmașilor inexistenți că tristețea se poate simți și prin rozul literelor din testament.
Prin toate peșterile mele curge parcă firul Ariadnei: că restul va învăța să sufere mai puțin, că restul acela va învăța să se bucure mai mult decât mi-am permis eu... De aceea încerc sa scriu măcar într-o vaga nuanță de roz... Poate le va cădea în palmă, cumva, o literă.

  Sufletul acesta în care par că sunt eu, e un gol al urletelor de bucurie- ură, un gol ce, mai târziu, ar putea să suporte dulcea dezlegare a zâmbetului...
Iluzii diforme, percepute prin cristale neșlefuite, zac pe patul legării cu funii de viață, pe patul lui Procust. Numărul de cald din bucuria mea apare bolnav pe termometrul tristeților. Bucuria mea este că ai existat tu. Pe sunetul vocii tale eu tremur într-un dans de tic-tac, tic-tac. Îmi zâmbești. Simt că strălucesc din candelabrele universului, unde exist și tremur suspinat pe literele roz. Le am așezate deasupra speranțelor care până mai înainte erau fără moștenitor. Acum, că exiști tu, Þi le las ție,  te rog să-mi scrii fiecare bucurie pe un nor alb.
Cerul albastru mă va colora frumos în apusul culorilor purpurii. Și voi zâmbi. Cerul albastru e cufundat printr-un roz roșu într-un purpuriu seren de mulțumire. Să nu uiți să zâmbești când viața doare. Să nu uiți.
Fă- te pictor de dureri, pictor al durerilor mele. Pune lumină unde e prea multă umbră și desenează- mi în roz schița ființei mele. Fă-te pictorul meu de fericire. Sărbătorește lăcașul inimii mele cu persoana ta. Căci uneori iubirea se mișcă concentric prin univers, prin noi, prin lumina candelabrelor.
Aici, sub cerul cu mii de culori translucide spre menirea mea către tine, îți voi șopti frumos despre îngeri, nu despre zei și iluzii, îți voi șopti despre visele mele cu litere roz. Căci uneori noi putem vedea cerul albastru de (sub) universul negru.
Literele roz dansează într- un templu al nenorocirii de a suferi imperfectul. Dansează. Alteori literele sunt o sarbatoare a iluziilor de perfect suspinate dintr-o minte imperfectă... iar noi, restul plebei, încercăm să descoperim ceva prin literele roz cu care eu te mai rog o dată să mă colorezi. 
Îți zâmbesc monosilabic pentru că sunt fericită, pentru că știu că te-am iubit, te iubesc și acum.
Iubirea se mișcă într-un vals concentric al răsăritului și al apusului unei vieți. Noi am învătat împreună să scriem în litere roz, după ce albul s-a amestecat cu roșu pe paleta cerului. Soarele era penelul într-o calotă azură. Iar noi...