Deasupra mea se boltește cerul înghețat al dimineții și pentru o clipă mă bucur că nu sunt în pat. Undeva, acolo unde privirea nici nu străbate, se întrevăd suflete, ele chiar există. Viața noastră nu este deloc ceea ce ne-am dorit, dar cum spuneam, aștept să te văd, așa cum aștept să descopăr sensul vieții mele. Caut încă, poate chiar această căutare este sensul, dar caut încă. În fapt, n-am chef de filosofie, nici nu mă pricep, am chef să mă întind leneș lângă tine, să ridic tricoul scurt care abia îți acoperă sânii mici și să-i mângâi cu o mână atât de rece încât să pară fierbinte.
Printre oameni și întâmplări reușesc să te „uit” din când în când, doar ca să te regăsesc mustrătoare și tandră în sângele meu fierbinte. Ce straniu și ce ciudat, cu tine sunt în stare să fac toate prostiile lumii, eu, cel atât de reținut în raport cu alții. De ce nu ajunge, de ce te vreau mai mult și tot mai mult?
Am revăzut aseară „Frumoasa venețiană” și m-a bulversat, ca de fiecare dată. Este atâta frumusețe și atâta tristețe acolo încât simt cum mi se scurge încet sângele din venele deschise. Merită să trăiești și nu contează dacă mori, după clipe de tăria acelora. Știi că ești din același aluat cu frumoasa venețiană, mai puțin decizia? Tu ești frumoasa venețiană, vrăjitoarea laică.
Filosofia este știința științelor și arta artelor, asta mi-a evocat frumoasa venețiană. Iar quintesența filosofiei nu poate fi probată decât de viața filosofului. Dar și medicina este, în alt fel, tot o știință a științelor. Să trăiești cu un gând, un gând al tău care să salveze o viață distrusă de contexte și să-i acorde măreția pe care doar autenticul îl poate conferi. Să iubești pe toți, în încercarea de a-l descoperi pe acela pe care îl iubești acolo unde este cel mai greu de descoperit: în ignobilul templu al prostituării asumate ca drum către măreția finală. Pentru mine, medicina este aroma care salvează totul, este grăuntele de măreție și decădere care umanizează, dar și zeifică măruntele noastre deșertăciuni. Tu: trebuie să fi un pic mai relaxată, acolo ești tu, în clipa de relaxare de dinaintea saltului, când energia încă nu s-a acumulat iar saltul nu se manifestă încă nici măcar ca intenție. Panteră înaintea orizontului necuprins, panteră în peșterile căreia aș vrea să mă regăsesc, pierdut cum sunt în căutarea lor.