agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-07-03 | [This text should be read in romana] |
Stăteam deja de trei ore în cafeneaua asta privind printre ușile larg deschise cerul înmiresmat de vară. Localul era gol la ora asta, în afară de mine mai rămăsese doar barmanul ce privea când la mine când la paharul gol din fața mea. Se citea pe chipul său obosit că își dorea să-mi părăsesc scaunul, să achit și să ies, iar ca ultimă alternativă ar fi vrut să vină lângă mine și să închege o conversație, având ca unic scop destăinuirea păsurilor sale neimportante. Pentru mine aceasta era singura modalitate prin care puteam evita părăsirea cafenelei așa că în cele din urmă i-am făcut semn să se ridice din colțul unde stătea ghemuit, studiindu-mă, să ia o sticlă de vin iar când ajunse lângă mine am aruncat pe tejgheaua murdară și crestată de multe cuțite banii pentru tot ceea consumasem până atunci și în plus pentru ceea ce consideram că poate mai voi consuma până la ivirea zorilor. Dădu afirmativ din cap și un zâmbet larg se ivi sub mustața lui soioasă de sub colțul căreia se vedea ieșind un trabuc ieftin. În timp ce se apropia de mine începusem să mă pregătesc să-i ascult cuvintele mirositoare a alcool când pe mine defapt nu mă interesa nimic altceva decât să-mi savurez vinul, să miros aerul încins de vară și să-mi visez visele cu ochii larg deschiși și cu urechile mângâiate de sunetul valurilor oceanului ce se izbeau de digul din apropiere.
Își trase un scaun lângă al meu ridicându-și șapca de pe ochi cu două degete, își scoase trabucul ieftin dintre buze și scuipă în praful de pe podea spunând îngândurat: „Se duce dracului de râpă țara asta, se duce dracului și noi odată cu ea!” după aceste cuvinte eu am începând să-l ignor, mai dădeam totuși din când în când din cap și zâmbeam mecanic atunci când se înfierbânta pe parcursul monologului sau atunci când începea să râdă zgomotos. Nu așteptam decât răsăritul. Să merg la marginea oceanului și să-i miros transpirașia, să las mirosul dulce de alge să-mi parfumeze trupul, după care să mă retrag timid și învins în micul meu apartament răcăros, evitând astfel căldura insuportabilă a prânzului. Cu foarte mulți ani în urmă îl visam în fiecare noapte, îi vedeam valurile udându-mă până sub pielea aspră, aruncându-mi în mâna uscată o stea roșie, iar de câteva luni, de când mă mutasem în acest mic oraș cu străzi înguste, întortocheate și murdare îmi trăiam visul în fiecare dimineață. Cu un gest banal și aproape mecanic i-am mai aruncat câțiva bani barmanului care de câteva minute terminase de vorbit și acum privea îngândurat când la paharul gol din fața lui când la mine, i-am mulțumit pentru companie și am ieșit în fața tavernei încercând să-mi fac loc printre oamenii ce începuseră să plece spre serviciul lor mizer de zi de zi. Mersul îmi era mult îngreunat de șuvoiul acesta de suflete fără chef de a trăi contra căruia mergeam, lovindu-mă, îmbrâncindu-mă, pierzându-mi echilibrul, ridicându-mă cu greutate de jos, creeându-mi în continuare drum spre malul care știam că nu este foarte departe. Ah, oceanul pe care o să-l văd astăzi, oceanul cu apele lui acoperite de spuma albă a dimineții, cu vântul lui ce te mângâie ușor uscându-ți pielea, și cu piatra lui rece de pe mal pe care mă voi întinde cu privirea pendulând între orizont și fericitul pescar care își aruncă năvodul în apa limpede, piatra aceea rece ce se va încălzi treptat și soarele. Am adormit ca deobicei timp de o oră, imediat după răsăritul soarelui fiind trezit de o fetiță pe care o vedeam în fiecare dimineață patrulând digul între epava velierului de acum un secol ce lenevea în soare uscându-și lemnul și tânărul ce se afla la câteva sute de metrii distanță de mine pictându-și tablourile, după care le arunca în apele învolburate. „Mă scuzați domnule, dar cred că stați pe șobolanul meu.” spuse gingașa făptură ce mă împinse fără menajamente și ridică cadavrul rozătoarei ținându-l de coadă și zvârlindu-l în sacoșa de plastic din care se vedeau ieșind alte capete și cozi ale altor nenumărați șobolani. Mut de uimire am privit-o cum se îndepărta cu pasul ei mic și măsurat ridicând noi și noi cadavre, până când a scăpat privilor mele curioase dispărând undeva în burta epavei. M-am uitat atunci în jur și am văzut că eram singur pe această plaje infinită, doar tânărul pictor mai era prezent, evident dezinteresat de toate cele petrecute, și care privea absent cum tabloul pe care tocmai îl aruncase în ocean își pierdea culorile, rămânând în cele din urmă doar o pânză albă, virgină, pe care o recupera, o lăsa pe stâncă la uscat după care își strângea pensulele și vopsele și pleca îngândurat. Mă consideram încă tânăr la cei treizeci și opt de ani, așa că încă mai îmi puteam permite luxul de a pierde nopțile prin baruri, cârciumi și cafenele pentru a fi punctual la întâlnirea mea matinală cu oceanul. De câteva zile eram însă foarte preocupat de tânărul acela, imaginea sa mă ținea treaz în timpul dimineții și al după-amiezii atunci când somnul trebuia să-mi fie profund și golit de vise. Mă uimea dezinvoltura sa atunci când arunca munca sa de câteva ore în valurile înspumate doar pentru a o lua de la capăt în ziua următoare. De pe piatra mea i-am studiat desenele adeseori, văzând oameni, orașe, ambarcațiuni și animale, toate prinzând viață, toate fiind șterse de urgia apelor necruțătoare. Mereu îmi ziceam că o să-mi fac curaj să-l abordez și să-l întreb de ciudatul său obicei, dar de fiecare dată amânam totul pentru o altă zi, mutându-mi privirea spre oceanul ce devenea la ora unsprezece foarte agitat și spectaculos. Cu toate astea nimic nu m-a oprit într-o zi să-l urmăresc în timp ce se întorcea spre locuința sa, care bănuiam că se află într-o mansardă amărâtă din cine știe ce colț îndepărtat al orașului. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că defapt mansarda era în realitate un apartament destul de spațios situat cât se poate de central, chiar de cealaltă parte a străzii pe care se afla blocul meu. Cu ajutorul unor vecini bârfitori am reușit să aflu etajul și numărul apartamentului, dându-mi seama că de la fereastra bucătăriei mele îi pot supraveghea toate mișcările. Așa că am hotărât să nu mai imi petrec nopțile prin toate maghernițele mizere și să îi urmăresc fiecare gest până în clipa când pleca spre țărm împovărat de toate acele ustensile atât de necesare picturii. Dar spre marea mea uimire am aflat că defapt el nu făcea nimic până la ivirea zorilor, stătea pe un fotoliu care părea a fi tapisat cu mătase purpurie, cu luminile stinse, nedând nici un semn că măcar ar mai trăi. După-amiaza următoare m-am trezit înecat de fumul ce venea prin fereastra larg deschisă dimineața din cauza căldurii insuportabile de la ora prânzului. Primul la care m-am gândit a fost tânărul pictor care datorită probabilei sale ignoranțe își aruncase vreun muc de țigare aprins în coșul de gunoi, dar odată ajuns la balcon și privind mulțimea adunată mi-am dat seama că defapt o mașină luase foc chiar în fața blocului meu. M-am întors liniștit în cameră, mi-am făcut o cană cu cafea și m-am așezat într-un fotoliu spre a o savura în liniștea ce mă înconjura. Așteptam cu nerăbdare întâlnirea cu oceanul și cu piatra pe care mă lungeam toropit. Eram destul de bine dispus așa că am deschis și televizorul, lucru pe care-l făceam destul de rar, și am început să privesc imaginile ce se perindau fără noimă prin fața ochilor mei. După o oră am renunțat și am decis să îmi împrospătez forțele dormind macar până se va întuneca. Era deja foarte târziu când m-am trezit din nou, m-am îmbrăcat, am ieșit cu pași vioi pe ușa apartamentului și am sărit ca un adevărat acrobat peste balta de apă ce stăruia în fața scării de la furtunurile pompierilor ce potoliseră focul câteva ore mai devreme. Am început să merg pe străzile întortocheate cu o dorință arzătoare de a ajunge în cafeneaua în care statusem acum câteva zile pe acel scaun mâncat de vreme, în fața unui pahar gol, prefăcându-mă că ascult balivernele barmanului cu mustața soioasă. Dar într-un final am observat că uitasem drumul, poate din cauza oamenilor ce veneau din sens invers în acea dimineață sau poate că dorința mea aprigă de a vedea oceanul îmi paralizase mintea. Am încercat totuși să regăsesc calea, ghidându-mă după cerșetorii ce întindeau mâinile lor uscate spre mine, după prostituatele anemice și sifilitice ce parcă stăpâneau orașul la ora asta, dar toate strădaniile mele au fost în zadar așa că după câteva ore de căutării asidue am fost nevoit să mă arunc într-un final pe o bancă părăsită din fața unui hotel puternic luminat. Stând pe bancă am observat portarul plictisit care se învârtea fără scop aruncându-mi din când în când câte o privire rugătoare. Într-un final i-am făcut semn cu mâna, iar el s-a apropiat grăbit, mulțumindu-mi ca am acceptat să-i țin de urât, dar săracul nu știa că fără doar și poate îi va lua locul nefericitului proprietar al cafenelei pe care nu reușeam să o găsesc. Cu toate că la un moment dat am încercat să-i urmăresc vorbele mi-am dat seama că îndruga tot felul de cuvinte ce pentru moment nu meritau atenție. După un timp s-a ridicat de lângă mine mulțumindu-mi încă odată pentru amabilitatea de a-l fi ascultat și s-a îndreptat grăbit spre ușa pe care era nevoit să o păzească. Când am ridicat ochii spre cer am văzut cât de puțin timp mai aveam până la răsărit, până la întâlnirea mea cu oceanul. M-am ridicat repede și am început să alerg ca un nebun pe acele străduțe întortocheate, printre curvele ce acum își numărau banii și peștii ce zâmbeau spre ele, făcându-mi cu greu loc printre oamenii ce mergeau orbește spre locurile lor e muncă mohorâte și însingurate. Am trecut pe lângă cafeneaua ce o căutasem toată noaptea fără succes, barmanul mi-a făcut complice cu ochiul ridicându-și șapca soioasă în semn de salut, invitându-mă înăuntru, am alergat mai departe, regăsind drumul pierdut până la piatra ce îmi cunoștea atât de bine fiecare bucățică de carne și victorios m-am aruncat pe ea chiar cu două minute înainte de răsărit. Abia atunci am realizat cât de transpirat și obosit îmi era trupul pe care eu îl consideram tânăr încă. Am privit în jur, și am văzut fetița aceea mică și plăpândă care înainta spre mine pentru a culege șobolanul pe care stăteam. Am luat cadavrul de coadă și când a ajuns în dreptul meu i l-am dat, ea raspunzându-mi cu un „Mulțumesc!” aproape cântat după care și-a continuat mersul săltat și voios spre epavă. Pictorul era și el pe țărm, lucrând la unul dintre tablourile sale ce avea să sfârșească în valuri, astăzi totuși o să vorbesc cu el, dar toate lucrurile pe care trebuie să le fac astăzi trebuie să aștepte răsăritul. În clipa următoare soarele își făcu apariția din ocean mângâindu-mă cu o căldură pe care nu o mai simțisem până în ziua asta. Apele s-au învolburat și s-au spart de stânci aruncându-mi ca deobicei o stea roșie în palma care aștepta deschisă. Totul a început în acea clipă să prindă viață, pescarii au început să apară cu bărcile lor neobosite în larg, iar pe faleză au început să se audă vocile turiștilor ce veneau să se bucure de nisipurile acestei plaje minunate. Trebuia să profit de aceste ultime momente de singurătate și să mă apropii de tânărul care tocmai se părea că-și terminase tabloul. Mi-am croit drum printre pietrele abrupte și ascuțite până am ajuns lângă el și l-am urmărit cum adăuga ultimele retușuri acestui portret care am realizat că este al meu. „De ce m-ai pictat? De ce tocmai pe mine?” „Nu te-am pictat pe dumneata pentru că nici măcar nu te cunosc. Eu pictez timpul.” a spus după care a aruncat în valurile înfometate tabloul. Am privit cum apele ștergeau încet vopselele de pe pânză până când aceasta a rămas imaculată. M-am întors să vorbesc cu el, dar abia atunci am realizat că rămăsesem singur, așa că mi-am împins ochelarii pe nas, mi-am mângâiat barba albă și am plecat spre casă sprijinindu-mă în bastonul ce parcă abia mai putea susține trupul acesta bătrân. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy