Motto: “Căci simțurile sufletului se comportă întocmai ca niște ochi ai minții.” Sf. Augustin, Solilocvii.

Câțiva arbuști pe jumătate uscați străjuiesc un drumeag de argilă sfărmicioasă.
În dreapta, coasta molatică, acoperită cu lăstăriș țepos. În stânga, un țanc cenușiu, un soi de colț al Minotaurului împlântat în glie. Îndărătul său, sub acoperământul fierbinte al umbrei, o capră scheletică. Eternitatea paște, biata, un smoc de fire aspre, de un verde incert.
În rest, sentimentul tulburător, perfid, că nefericirea pândește.
Pe drum se închipuie un călător ostenit. Ivirea sa pare desprinsă din patria himerelor, căci valul tremurând de aer ce-l înconjoară face să palpite chipul lui obosit, osos, mâinile mari, vânoase, de pietrar, de slugă vrednică a amorfului și veșmintele-i în nuanțe terne, mantia greoaie de magistrat al singurătății, nădragii largi cu buzunare precum niște coburi formidabili; înlăuntrul cărora se ghicesc apăsările reci, atotputernice, ale uneltelor de spart și împărțit stânca.
Stăpânul caprei, corintheanul răpus de căldură în preajma nevinovatei ierbivore, tresare din picoteală. Se ridică mormăind, își rânduiește hainele. Gesturile îi sunt molatice și elegante. Este un mag al fabulei, se vede. Apoi drumețul îi dă binețe.
- Ce te aduce pe aceste meleaguri singuratice, străine? este întrebat.
Dar necunoscutul tace. Nemișcat, privește țintă-n zare, ca smuls dintr-o copleșitoare reverie. Þinutul calcinat se întinde până la orizont, în toate părțile deopotrivă. Începe din dosul primului bolovan întâlnit, galopează spre frontierele halucinante care străjuiesc arsura pământului și se înapoiază covârșit de o tristețe iremediabilă. Ochii obosesc grabnic din pricina celei din-tâi minciuni a decorului: speranța tacită, demonică, într-un munte invizibil, totuși prezent. Degeaba. Corintheanul continuă, contemplându-l.
- Caprele sunt singurele în stare să molfăie atâta singurătate. Oamenii n-o duc mult pe aicea. Cum spun nemuritorii, soarta are precizie chirurgicală la de-alde astea, străine.
Chirurgicală. Așa îi fu dat magistratului solitudinii să audă. Un cuvânt neobișnuit, sonor.
Căruia îi răspunse solemn, îndreptându-și pentru o clipă spinarea.
- Caut izvorul migrenei, afurisitei de migrenă.
Un dialog simbolic, se-nțelege. O ofrandă.
Avea glasul dogit, buzele arse de o sete cumplită, iar în urechi îi răsunau încă volutele sonore ale ciudatului cor al deznădejdii ce răzbătuse pe înserat dintre frizele Parthenonului, făcând înconjurul lumii civilizate și înfricoșându-i de moarte conducătorii. Nu era un cântec defăimător pentru că nimeni nu reușea să-l descifreze. Totuși, ghebosul Migrenna Africanus, codalba odraslă a lepădăturii care întemeiase mortificanta Pax Superbia, auzindu-l se prăbușise ca fulgerat pe lespezile somptuoase din marmură străveche. Notelor bizare patricianul le răspunsese cu scrâșnete grotești de măsele. Fusese nevoie de patru hamali zdraveni din Epir ca mezinul tiranului să fie legat fedeleș și expediat incognito la balamuc. Incoerența cântecului, zice-se, îl răpusese, îi sfredelise creierii slăbiți de vinurile hiperboreene. Zile la rând simbriașii de taină ai împărăției fumigaseră locul cu hiacint de Phraxos. Însă litania sfâșietoare se infiltrase nestăvilită la adăpostul minților avide după semnalul ei tainic. În popor fusese botezată migrena, boleșnița rară a firilor princiare, a spiritelor moleșite de tainul puterii. Pruncul grecesc al psihiatriei. Născut nu din mamă tânără, cu țâțe pietroase și pântec înfocat și nici pentru a fi vreun boț urât mirositor de carne, ci ivit din țestele nețesălate ale bețivanilor cu sânge albastru și pentru a sluji acelei surate mai fragede a țicnelii, nebuneasca ușurătate a pierzaniei. Căci tiranul îi otrăvește la propriu pe suferinzii cronici de tristețe. Verzi, fălcile lor grase îi dau siguranța unui diagnostic bine pus. Mygrenae terribilis.
Iar călătorul neștiut, luându-și rămas bun de la stăpânul caprei, corintheanul mirat peste măsură să afle că o atare poveste ar fi putut începe prin vadurile arșiței, caută obârșia cumplitului fior prin pustietate. Poate și pentru că bătăliile fundamentale se poartă în ținuturile sterpe ale unei antichități subtile.




Să aruncăm o privire în zonele crepusculare, acolo unde înflorește seducător vișiniul stins și nobil al decadenței. Mințile noastre se împacă de minune cu rostul lor de busole sensibile în lumea cetaceică a îndoielilor.
Livilla, blondă și grațioasă, își piaptănă cosițele muiate-n ulei de trandafiri. Un strop parfumat i se prelinge pe roba de îmbăiere, albă ca laptele.
Ne găsim într-o încăpere luminoasă, pardosită cu marmură translucidă de Chypros. În colțuri, prinse-n suporți de argint, se odihnesc făclii stinse de curând. Au ars în chip de ofrandă.
Livilla are șaisprezece ani, traduce din Psturgias Scopitul, învățătorul transmontanilor, și a renunțat demult la panglicile împletite ale Sărbătorilor Adolescenței. Față de profesorul de elină s-a arătat interesată de Etica Nicomahică. Adesea, buzele sale pline, bătând în roșul aprins al rodiilor, se încrețesc într-un zâmbet indescifrabil. Fetișcana a deprins picanteria afabilă a demersului filozofic.
Tatăl Livillei, oștean îmbătrânit timpuriu în slujba războiului civilizator al Cezarilor, fin orator și cândva spadasin de temut, propusese în senat legea Aurelia Septima. Se descurca în arta mohorâtă a paragrafelor juridice cu aceeași grație sălbatică cu care izbândise în atâtea rânduri pe hipodrom. Era un senior al lumii vechi, solemn și binevoitor precum vinul de împărtășanie. Roma îl admira pentru bărbăția sa, dar îi ura limpezimea gândului. Roma, această sabie cu două tăișuri a împăratului pogorâtor din zeii prolicși și funebri ai epocii.
Fratele Livillei se numește Lucius. Atlet uluitor și un prearafinat poet. La nouăsprezece ani îi este dat să participe la expediția bizară și incitantă a micenianului Xeopold în Mările Oraculare, căutând Corabia magică a unui scriitor damnat, înghițit de plăsmuiri îngrozitoare la Alexandria, pe-o uliță dosnică și împăiat mai apoi de hymbolzi, pus în vitrinae de stearit și descântat cu lemn de nucșoară.
Ignațiu, libertul, pășește pe dalele de marmură și se înclină în fața Livillei.
- Fratele dumneavoastră întreabă dacă îl puteți primi.
Pe Livilla o amuză tonul său ceremonios și bate din palme nerăbdătoare.
- Of, dar să intre odată, nesuferitul.
Ignațiu deslușește în glasul ei unda unei melancolii tăinuite cu pricepere. Coardele sufletului Livillei sunt atât de sensibile, își spune libertul cărunt care o legănase pe brațele-i zdravene în fragedă pruncie. Dar Livilla se adapă de la izvorul sublim al tinereții cu sucul diafan și înrobitor al unui soi de impetuozitate, de frenezie rară din care se nasc, probabil, poezia, cântul, iar în absența lor, încântătoarea psihologie feminină. Unda melancoliei este învelită cu grijă asemeni unui bondar prăvălit în miezul fierbinte și lipicios al cerii, o acoperă zburdălnicia conținută în băutura fermecată a unei imaginații de libert.
Lucius are chipul palid, sprâncene ca două linii arcuite peste puntea osoasă a arcadelor și ochii întunecați ai bătrânului oștean și promulgator de legi. Pășește sigur pe sine, cu călcătura grea a unuia care înalță o oaie grăsună deasupra capului, în zilele de sărbătoare, doar prin puterea brațelor sale. Livilla îl îmbrățișează, udându-i tunica sobră cu ulei parfumat. Lucius nu o mustră deloc, preocupat de gânduri tainice. Ea îl privește fericită și îngrijorată deopotrivă, el îi contemplă înstrăinat chipul. Pare a fi o stâncă semeață lăsându-se îmbrățișată de tentaculele frățești ale unei plante tinere. O stâncă ce își cunoaște încă de pe acum destinul. Într-un târziu, Lucius, cu glas sugrumat, vorbește.
- Te găsesc atât de frumoasă, surioară. Ai crescut prea repede parcă.
Livilla zâmbește și îl amenință cu un deget de zeiță a pubertății.
- Ce vrei să spui? Să fi rămas o mucoasă, nici nu mă gândesc.
Se bosumflă drăgălaș.
- Cât poți să fii de rău câteodată.
Dar Lucius nu se amuză deloc. Ar vrea să-i împărtășească îndoiala sa, întrebările măcinătoare care, adversari meticuloși, nu îl slăbesc barem o clipă. Ar vrea să mărturisească abisul ce îi golește inima de senzații, dar Livilla nu poate stăpâni tainele, oricât ar fi de pătrunzătoare inteligența sa. Defapt, Lucius este un perfect magistrat al solitudinii, gata oricând să anali-zeze cangrena spirituală și cognitivă a zonelor crepusculare ale propriei sale ființe, însă lipsit complet de nervul precis, de mecanismul adecvat reacției de împotrivire. O mașinărie dezarticulată, un ins înghețat, apoi retopit, sublimat, aplatizat, conducându-se după marjele rutinei, lăsându-se în voia sorții capricioase. Îndreptându-se spre prăpastie, poticnindu-se, incapabil să se opună, incapabil să lovească la rându-i, incapabil să se răzbune.
- Sunt o fată mare care trage la groapă, îi azvârlise în treacăt unui prieten mort de beat, înainte să vomeze balsamul puturos al atâtor nopți de putrefacție lucidă a cerebralității.
Femeile pe care le sărutase cu buze îmbăloșate nu se fereau îngrețoșate din cale-i, ba unele chiar îl găseau ațâțător pe satirul închipuit ce se ura posedându-le năvalnic, pe sub mese.
Iubise o soață repudiată și o fecioară sașie. Încercase apoi o femeie bărbătoasă, cu mustăți de egiptean și bărbie lată de ocnaș. Pe ceafa ei creșteau smocuri de câlți aurii, iar el îi sărutase cuprins de patima leprosului care se scufundă în gelatina propriului dezastru, dezagregându-se asfixiat, dement. O bătrână cocoșată, știrbă, cu sânii căzuți și buricul vânăt, vierme calcificat împungând aerul cu un corn schilav, un buric aidoma vârfului unei sulițe înfipte în șale, pătrunzând ca un fulger mațele și răzbind prin carnea flască a burții, fusese următoarea lui amantă, noaptea diformă a virilității sale dezlănțuite. Era o fată mare trăgând să moară. Livillei îi spuse.
- Þi-am adus o carte de Platon în loc de rămas bun. E darul cel mai nimerit.
Îi întinse un sul gros învelit într-o foiță strălucitoare. Livilla își mușcă buzele. O durea faptul că se arătase copilăroasă într-un moment sacru așa cum era cel al plecării fratelui ei.
- Și eu ți-am pregătit ceva.
Roși puternic. Avea tenul alb și eflorescențele sanguine păreau erupțiile unor Vezuvii miniaturali.
- Un poem. O să râzi. Un poem despre noi.
Tuși. Avea să i-l recite. Frânturile de vers își pierdeau sensul pe fascicula interogativă și impersonală a unui papirus, era credința ei. Mai bine să uiți strofa, te vei agăța de izul sibilin de nostalgie al senzației. Al anamnezei sonore. Al psalmodierii, își imagina Livilla. Lucius încuviințase încă de pe vremea când ea îl fugărea prin grădinile însorite ale Campaniei, chinuindu-i urechile cu înflorituri școlărești de cuvinte străine pe jumătate minților ei și cu stridente vocalize de novice despre care își închipuise că aveau darul iluminării supreme.
Lucius se așezase pe un scăunel în formă de X. Își odihnea palmele musculoase pe genunchi. Vinișoare albastre i se furișau pe sub piele, basorelief organic al chinului său lăuntric.
- Sufletul nostru/ nu-i decât mângâierea/ uitată pe obraz/ a unei femei străine/ și tandre. Atât.
Pleoapele îi tremurau. Capacitățile extrasenzoriale ale celor înzestrați cu darul malefic al poeziei o ajutau să înregistreze o suită de acorduri sum-bre, un ritm patetic, cumva lugubru, mascat de paloarea fratelui ei și care se desfășura în deplinătatea neliniștitoarei sale armonii în sufletul lui. Nu putea descifra ritmul neștiut, însă tensiunea sa internă o înfricoșa. Se gândi la un alt poem. Opera barbară a unui truditor necunoscut. Pe-ntinsul mării/ moartea însăși/ are umbra/ unui val. Simțea că epava străină pe care fratele ei o va căuta prin hăurile lichide ale Mărilor Oraculare îi va pricinui o durere cumplită și iremediabilă.
Lucius o credea încă o copilă, una dintre făpturile ușuratice care fugăreau cu patimă cercuri și fluturi pe dindosul portalurilor de la marginea grădinilor stufoase. Căzând prostește și repetat, odată ajunse în exteriorul micii luxurianțe inofensive, în capcana deschisă a pietrei goale, a zidurilor devenite peste noapte străine.
- Rămâi cu bine, surioară.
Ea încremeni. Ar fi vărsat lacrimi amare, însă fratele ei ura mai mult decât orice pe lume efuziunile romanțioase, stupide. Va plânge în lipsa lui, refugiată prin preajma statuii grațioase a Dianei Neînvinsa și va refuza să se înfățișeze la cină. Se pedepsea astfel pentru îndelunga-i orbire.
- Călătorește ferit de primejdie, iubitul meu Lucius.
Se adresase nălucii care, marțială în tunica atât de sever croită, încă mai fremăta prin încăpere, pârjolind liniștea veșnică a lespezilor răcoroase cu prezența unei amenințări ineluctabile. Fratele ei, prefăcut în bobi de aer, tremura în dreptul ieșirii. Fratele ei sau numai o părere.
La bucătăriile slugilor, Ignațiu, libertul, își simți inima străpunsă de mâhnire.



“Acuitatea fiziologică a observațiilor mă înfioară. Enigma care palpită este chiar primejdia.” Birgitt Herz, Frumoasa ultimului cartuș.

Căpitanul, un peloponezian spătos, cu obrajii scorojiți de iasca perpetuă a soarelui occidental și cu un început de chelie ca o sofisticată retragere napoleoniană din dreptul pârjolului cerebral, îi explică lui Lucius principiul etern creator al sfârlezei. Metamorfozată cu cinism și eficiență într-o unealtă hidoasă din piele de bivol, lemn de stejar și cositor, un soi de clește pentru strivit membrele potrivnicilor și care băgase groaza în sclavii țintuiți pe vâsle. Galera cea pântecoasă, ticsită cu echipamentul expediției, se clătina primejdios izbită în flancuri de valurile puternice ale Mării Tiranice, neagră precum smoala și care scaldă plină de năbădăi coastele golașe, pietrificate, ale imemorialei insule a sciților.
Cu gândurile aiurea, impasibil, tânărul patrician ascultă istoria încâlcită a cruzimilor prin care arta torturii nădăjduiește să inspire spiritelor cizelate sentimentul ocult și zguduitor al esteticii brutale a sadismului. Căpitanul nu este decât un apostol nevrednic și un propovăduitor vulgar al respectivei împărății, totuși, speră ca într-o bună zi eforturile sale îndârjite să fie apreciate cum se cuvine de vreun potentat al imperiului. Firește, închipuirea firavă într-ale politicii și puțina simțire cu care natura l-a înzestrat îl fac să spere că tânărul Lucius ar putea juca pe lângă soarta ingrată rolul unui Mecena.
Dar să ne ocupăm puțin de Corabia magică aflată, la rândul său, în cercul divin al providenței, în căutarea lui Xeopold micenianul. Un scriitor din Alexandria, autor al câtorva proze în doi peri privind înțelepciunea pieitoare a împăraților și surghiunit, dintr-astă pricină, în vastele ținuturi solitare din carcerele săpate adânc în podeaua temnițelor, anunțase că pe întinsul Mărilor Oraculare plutește, mânată de vânturi rebele, Corabia Neființei, ieșită de mult dintre strâmtele hotare ale subterfugiului metafizic și că trirema Sfârșitului, pe jumătate putrezită, ar putea sluji drept luntre a lui Caron pentru cei dornici să guste din evanescență. Nu apucase să dezvăluie prea multe posterității scriitorul părăsit de zei și de principi deopotrivă, căci, eliberat fără motiv din prizonieratul propriilor rânduri, fusese găsit fără suflare pe-o uliță dosnică, la intrarea în bordelul Mulatrelor Sfioase. Ce a indurat trupul său descărnat, pe încheieturile căruia se întipăriseră apăsările fieruite ale lanțurilor, se știe preabine deja. Hymbolzii, figuri rigide în odiseea eclectică a civilizației egiptene, îl împăiaseră. Credința lor absolută în ermetismul miturilor le obligase conducătorii să-i desfacă măruntaiele chinuitului vestitor din strânsoarea năprasnică a unei burți lihnite, păstrându-i în schimb, esențializată, ideea. Gol pe dinlăuntru, damnatul își putea întâlni lesnicios condiția de prooroc al unui neam de barbari homicizi. Nu mai era defel hoit, ci crisalidă. Mit, el însuși. Cât despre Corabia magică, Tacitus vorbește de treizeci și două de expediții importante, patronate discret de persoane atotputernice, înfrigurate teribil de prezența unei găuri în apologia vieții terestre. Defapt, echilibrul sensibil al panthareii își trădase hemoragiile infinitezimale prin aceea că, la puține luni după presupusul asasinat din Alexandria, dintre frizele Parthenonului izbucnise deznădăjduitul cor al Migrenei și poate că fusese nevoie ca anumitor expediționari demni de încredere să li se transmită însărcinări precise, malevolente. Popoarele, covârșite de mizerie și dezmăț, nu erau pregătite, va scrie Lenin pe un colț de ziar, mormăind nemulțumit. Avea niște crampe groaznice la stomac și nici ceaiul de mușețel îndulcit cu zaharină nu-i priise.
A mai rămas Lucius, contemplând abisul întunecat al profundei Mări Tiranice. Un suflet vitregit de boem, sfâșiat între neînțelesurile hipnotice ale propriei lui sorți asemeni sclavilor abrutizați pe care peloponezianul imbecil îi schilodea vesel cu cleștele său din cositor. Ce înseamnă pentru el Corabia Neființei? Să considerăm participarea lui la expediția micenianului Xeopold drept primul gest de acceptare a sorții venit din partea unui tânăr pentru care viața abia dacă mai are înțeles?
Mă simt prea slab ca să vă deslușesc răspunsul.