agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-07-05 | [This text should be read in romana] |
La „IUPÞ”, magazia de semifabricate găzduia o adevărată Agora. Retrași printre țevi și profile „U”, „T” sau „I”, departe de ochiul vigilent, dar cam împăienjenit de tutun al șefului, puneam țara la cale, cu securistul de rigoare în coastă.
Era perioda Congresului al XIV-lea, al realegerii Realesului, se înmulțiseră cei care vorbeau singuri pe stradă, iar țiganul Trifu, care cânta la frunză și imita ocarina pentru „onorariul” de trei lei, se stafidise de tot, fără a se decide însă, dacă să moară sau nu. În cinstea lucrărilor congresului, „băieții” băgaseră pe piață un salam cu zgârciuri, imposibil de mâncat, dar care avea o calitate incontestabilă: umplea rafturile de la „Alimentara”, la loc de cinste, alături de creveții vietnamezi „Benghe”, conservele de pește oceanic (care aveau și reclame pe stadioane – „consumați, că vă ridică nivelul de inteligență!” – acum îi spune, parcă, „aichiu”, adică IQ) și vodca poloneză „Wyborova”, care te băga sub masă rapid, scurt și necondiționat. Așadar, eram toată trupa, în păr, ascunși în magazie, venise și Șuncă, cel de la care am învățat primele reguli de supraviețuire într-o fabrică, încă de pe vremea când făceam practică acolo, ca liceean: „Băi Norule, fii atent ce-ți spune moșu’: aici poți trage de timp ca-n paradis, dar fă-o cu cap, măi, nu ca proștii care ies la soare, în spate, la Acoperiri metalice, pe sub nasul pompierilor și unde patrulează maistoru’ Gulie, idiotul ăla de turnător. Deci – stai cât stai la strunguri, mai vorbești cu băieții, citești “Sportul”, poți să-ți faci rost și de o trusă cu burghie, d-aia mică, să nu bată la ochi, treaba ta, dar să nu stai prea mult. Apoi, iei căruciorul ăsta plin cu fulii – sunt rebuturi toate, dar asta știi numai tu – și ieși la interval, foarte încruntat și preocupat – să se vadă că ai obrazul negru de stress! – și mergi repede-repede până la mecanicul șef. Toată schema e să umbli grăbit, mă-nțelegi, să se vadă că suferi, mă – ăsta-i tot șpilul, dacă lucrezi mult, bine și cu voie bună, bați la ochi, devii nesuferit în ochii tuturor și te încarcă la sarcini. Trebuie să pari nefericit, apropo, nu te mai bărbieri atâta, că intri la “burgheji”, ai un aer prea prosper. Uită-te și tu la navetiștii ăștia – toți sunt nerași, arată ca porcu’, put a sudoare, e perfect, nu se ia nimeni de ei! Și ce mare scofală fac? Dau drumul la strung să meargă în gol și mai trag și un pui de somn, să fie odihniți când dau la sapă, că merg împreună bă, ca pocăiții. Ãștia, când ies din tură, se ajută între ei ca să trăiască mai bine, așa cum ne “ajutăm” noi ăștelalți între noi să facem ulcer sau să murim mai repede. Apoi iar iei căruciorul, bagi viteză, cum te-am învățat, cu mutra aia, nervos, rău, hotărât, mergi repede pe interval să te vadă și boul ăla de “Lenin”, din cușca lui de sticlă, apoi te oprești unde vrei. Acum, ca între bărbați, dacă ești chiar în pană de… inspirație, știi tu unde bat, poți face o haltă la fierăstraiele electrice sau la CTC final. Acolo dai de Rafiruța, aia de la brigada de agitație, e “agitată” bine, și-o pune cu toți, în schimbul trei. E “naturistă”, îi place în aer liber: cum vine vara, se “sacrifică” în schimbul trei și de câte trei ori ori… pe noapte. Vezi că nu-i așa rău în schimbul trei? Ce mă tot f… la icre cu șeful?! I-am pus unsoare pe clanța de la birou până l-am muiat definitiv. Ãla care nu vine cu băieții la “beute”, ăla nu-i șef, dar tipul a prins destul de repede chestia asta și s-a dat pe brazdă. Păi, așa-i și legea: Decretul patru sute doi – bea și șeful, bem și noi! Altceva, nelămuriri, mai ai?” Partea tare a reuniunii era că Gheo și Culturistu’ aduseseră „under cover” (sub acoperirea halatului, evident) o sticlă de vin de doișpe’ lei. Dar, când s-o desfacă, blegul de Popovici îi sparge gâtul și toată gașca face ochii cât cepele: „ce-ai făcut, băi idiotule, de unde mă-ta mai luăm altă sticlă?” Însă Popozauru’ ne-a surprins pe loc cu abilitățile sale nebănuite: adaptarea rapidă la schimbarea de situație, gândirea lucidă, sub presiune și capacitatea de a găsi, la repezeală, soluții viabile și... neconvenționale. „Răbdare, băieți”, calmă el spiritele, scoțând din buzunar o batistă ce părea curățică. O puse pe gâtul spart al sticlei, pe post de filtru și trase o dușcă demonstrativă. „Așa mai vii acasă, maestre” – rânji larg Culturistu’, lăsând-o mai moale și trăgând, la rândul lui, un gât pătimaș. „Băi, Coarci, ia bagă în circuit salamu’ ăla, ce-l tot ascunzi atât?” De cum l-a scos la vedere, cu scuza „știți, l-a cumpărat nevastă-mea”, ne-am pleoștit cu toții. Era faimosul salam cu zgârciuri, imposibil de mâncat, dar care dădea bine pe pultul de la „Alimentara”. Atunci intră în țarc, abia ținându-se pe picioare, câinele famelic „Þângulică” – nici până în ziua de azi nu-mi dau seama care a fost alchimia acestui nume delirant – oricum, animalul, dotat cu un bun simț ancestral, nu reacționa la neinspiratul apelativ. Patrupedul adoptat de „banda celor opt” era singura entitate non-umană acceptată la întrunirile din magazia de semifabricate. În ciuda aspectului său literalmente jupuit și a unei priviri fixe, comparabile doar cu cea a subnutriților din Sahel, Þângulică știa să-și regizeze mereu o demnă intrare în scenă. Pășea cu o atitudine seniorală, fără slugărnicii dezgustătoare, se așeza pe burtă la modul cel mai firesc și privea, cu un aer așa-zis distrat, dincolo de gardul de sârmă, de parcă ar fi spus: „domnilor, eram în trecere, ah... mă scuzați, ce coincidență, este chiar ora dv. de masă! Nu vă întreb ce serviți, poate puțin salam? Dacă, printr-un joc al hazardului, aveți o cantitate excedentară... oricum, eu nu țin neapărat...” Curentat cu vinul de doișpe’ lei, Laioș (Loaici, pentru prieteni), propune pe loc un experiment: „ia să-i dăm lui Þângulică salamu’ lu’ ceacea, să vedem dacă-i priește.” Zis și făcut. În ciuda vidului care-i contorsiona viscerele, Þângulică s-a apropiat agale, cu stoicism, de ademenitoarea ciosvârtă, a mirosit-o, ca un domn ce era, a mirosit-o iarăși... și iarăși, apoi a ridicat o privire plină de mustrare către „banda celor opt”: „băi nenorociților, faceți mișto de mine? Vreți să mă omorâți cu porcăria asta? Sau credeți că, dacă voi nu puteți mânca așa ceva, câinii o vor face automat?!” Cu un aer vinovat, Laioș i-a aruncat la repezeală prietenului canin o bucată de pâine uitată de vreo săptămână în dulapul metalic unde-și ținea halatul ăl bun, cu ecuson, pufoaica, pantofii cu talpă de lemn „deux pieces”, care nu puteau fi tăiați de șpanuri și niște reviste deocheate italienești, de prin anii ’70. Renunțând la orice urmă de demnitate (oricum, era între prieteni), Þângulică prinse a hăpăi pâinea „semi”, tare ca piatra, care i-a fost zvârlită în față. Deh... masă de post, dar, până una-alta, mai bine decât nimic.„Și totuși, ce-a fost cu salamul ăla oribil? A fost o păcăleală, un test, ați vrut să verificați dacă pot digera orice? Și cine e ceacea ăsta de care tot vorbeați?” – întrebă inteligentul maidanez. „Este tovarășul Nicolae Ceaușescu, măi Þângulică, e salamul lui, nu-ți fă tu probleme” – îi răspunse cu naturalețe turnătorul oficial al grupului, și toată lumea păru mulțumită. Atunci, cățelul Þângulică ne țintui pe toți cu o căutătură grea și zise, în loc de rămas bun: „să-i spuneți lui ceacea ăsta al vostru că-l bag în p... mă-sii!” |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy