ARLECHINUL


Deseori am un vis ciudat. Mi se întâmplă mai ales atunci când sunt obosit. Vin de la muncă și nu mai sunt în stare de nimic. Tot ce fac e să pun capul pe pernă și să cad într-un somn adânc, un somn care mă imobilizează și mă chinuie; dar vai, sunt atât de obosit! Mâinile îmi atârnă pe lângă corp, dar nu am puterea să le ridic, picioarele îmi sunt grele și le târăsc la fel ca pe niște bolovani.
Am adormit! Acum sunt în lumea LUI, a actorului! Pătrund prudent într-o sală întunecată, bâjbâind în întunericul care mă înghite și mă sperie. O senzație groaznică! Mă apropii de un loc înalt și deosebesc o siluetă umană strânsă pe podea. Cu un pocnet puternic se aprinde o lumină, un reflector. Acum văd! Silueta este EL, un actor… un actor pe o scenă. Odată cu el apare în spatele meu și un public zgomotos. Sunt într-o sală de teatru! Audiența este ciudată… Oameni mulți! Sala e plină de mulți oameni ciudați care privesc spre scenă cu ochi mari și rugători. Ciudați oameni! îmi spun și mă așez pe o scară, în apropierea scenei. Săraci, bogătani, țigani, evrei, meșteșugari și vânzători toți sunt acolo și așteaptă reprezentația LUI. Îl vor!
Brusc, un gong rupe tăcerea scenei, iar el, actorul, (unicul actor de pe acea scenă) se ridică în lumina reflectorului. E un clovn, un arlechin, îl recunosc din cartea cu povești a bunicii. Da, da! E chiar el, arlechinul din poveste!!! Pe cap poartă o pălărioară amuzantă cu multe codițe colorate diferit și cu clopoței în capătul fiecăreia dintre ele. Un guler îi înconjoară gâtul și observ că are un medalion agățat de un lănțișor argintiu. Mă uit cu mai multă atenție și descopăr o inimă, o inimă mică, aproape insesizabilă. Costumul este și el foarte ciudat. Făcut din multe materiale diferite, de la catifeaua damelor, până la stofa aspră a unui palton bărbătesc, alcătuit din mai multe petice… Picioarele îi sunt încălțate cu niște cipici arcuiți, cu ciucuri în vârf, unul alb, cu ciucur negru, iar celălalt negru cu un ciucur alb. Fața nu i se vede. E ascunsă după o mască de porțelan. O mască jumătate veselă și jumătate tristă, astfel încât să nu ști niciodată dacă plânge sau râde, dacă e fericit sau dacă tristețea îi seacă pofta de a… juca!
Reprezentația începe! Aplauze de peste tot, toată lumea aplaudă!!! Palmele mă dor de atâta aplaudat, iar el se înclină respectuos în fața noastră. Un număr de pantomimă; e prins într-o cutie, cutie care se micșorează, încearcă să scape…. Nu poate!! E prins… Publicul râde. Mă întreb, e amuzant, sau e groaznic de trist? Mi-e milă de el, aș vrea să-l ajut! Dar ce o să zică ceilalți? Ce o să zică el, pentru că i-am stricat numărul? Nu o voi face, sunt sigur că o să scape, doar e un spectacol, nu?!?!?!? Gata, e în regulă! a scăpat și culege aplauzele și râsetele audienței. Ce bine! Mi-e rușine că am putut să cred că i se va întâmpla ceva, am gândit ca un copil mic. Urmează un moment de dramă, joacă scena omorului din ,,Romeo și Julieta”. Cade în genunchi și se tânguie, se târăște și plânge…sau râde? Nu știu, mi-e imposibil să descopăr vreo emoție sub masca aceea albă. Ce strălucește! Ce lumină albă, binecuvântătoare! Cum o arăta arlechinul fără ea? O fi bătrân, o fi o femeie? Cine poate ști? Urmează omorul lui Romeo… Cade jos, și se tânguie sub efectul înnebunitor al otravei. Gata!! A murit! Sau nu? S-a ridicat! Publicul explodează de fericire și aplaudă frenetic. El se înclină grațios ca semn de mulțumire. Flori de tot felul îi cad la picioare, margarete, trandafiri, crini albi, lumea îl adoră… Deodată dispare după cortina cafenie. Unde s-a dus? Ce face? Gata?! Nu, nu s-a terminat, apare cu o vioară, vrea să cânte!!! Alte aplauze frenetice. Ce spectacol, ce spectacol!!!! Ia o poziție serioasă, de violonist, și începe. Muzica e voioasă, te binedispune. Nu mai rezistă și renunță la aerul serios. Începe să zburde pe scena mare, la un moment dat părea că o să intre și în sală. Ce plăcută e muzica!! Un spectator din ultimul rând se ridică și urlă nemulțumit: ,,Băi paiață, altceva nu mai ști să faci decât să te maimuțărești?” Brusc, se oprește. Pune vioara jos și privește spre public. Da, doar asta știu să fac, știu doar să mă maimuțăresc, o fac pentru voi, o fac ca să vă simțiți bine. Ca să uitați de viața voastră obișnuită și să mai veniți la spectacolul arlechinului. De fapt nu spusese EL asta, ci eu, dar nu o spusei, ci o gândii. Parcă deprimat se aruncă în genunchi și puse urechea pe podea, pe parchetul scenei, bătu încet, tandru, cu teama de a nu răni, cu teama de a nu deranja. Mângâie podeaua, și îndepărtă florile ca să o poată atinge, ca să-i poată arăta dragostea ce i-o poartă. La fel de bine putea să râdă, sau să plângă cu lacrimi mari și sărate, dar masca albă de porțelan ascundea totul, nu vedeai nimic pe fața lui. Iar masca era așa albă și strălucitoare! Publicul îl mai trădase, nu era prima oară, dar ea, scena nu-i întorsese niciodată spatele. Chiar dacă e doar un obiect, el o simte, el o iubește, și o înțelege. Încet se ridică. Se așează și își ridică vioara și arcușul. Pare că e trist pentru că e un cântec trist cel pe care îl cântă. Scena vibrează, scaunele vibrează, publicul vibrează… Cântecul e așa de armonios, dar așa trist. Doamnele mai sensibile își scot batistele și se șterg de lacrimi. Și cântecul te rupe pe dinăuntru, te face să te gândești la lume, la cerșetorii de la gară care te roagă să le dai un bănuț. Deodată imaginea dispare, pentru că ritmul se schimbă brusc, cântecul devine vesel, și lumea din sală își revine din melancolie. Ciudat, atitudinea lui nu e asta. El se întinde din nou pe scenă, și se leagănă în ritmul cântecului trecut, păstrând amintirea lui. Pe scaune, forfotă continuă. Nimeni nu înțelege… De ce e trist? De ce nu dansează așa cum o făcea până mai acum cinci minute. Cântecul e așa vesel, dar el, el e atât de trist, ți se rupe inima! ,,E nebun!” spune cineva. Dar el așa simte, el așa simte că trebuie să trăiască acordurile. Trei gonguri și, ca prin farmec se schimbă iar. Acum e vesel, sau nu? Iese iar în culise și aduce cu el o maimuțică, pe care o pune să facă tot felul de acrobații menite să relaxeze auditoriul. Lumea râde în hohote. Ha!Ha!Ha! Sala se zguduie. Angrenat în joaca cu maimuțica, el, arlechinul, pare vesel, pare că e în sfârșit sincer, pare hotărât; poți spune cu certitudine: ,,DA, e FERICIT!!!!!!” Pare uman, pare onest. Pentru prima oară toată lumea a simțit că era el. Și cine a făcut asta? O biată maimuțică! Dar vai! O clipă de neatenție și maimuța fuge. Vede un fluture la lumina unui reflector și se cațără sus după el. Publicul privește în sus la micuțul animal. Acesta se cațără cu agilitate până la fluture, dar nu-l mai găsește acolo. Intrigată, privește în jur, apoi în jos. Ce mult e până acolo! Așa departe! Degeaba mai încearcă bietul arlechin să-și momească animalul cu alune prăjite, nu mai vine; cel puțin spectacolul ăsta. Părăsit pentru a doua oară într-o singură seară! Oau, un adevărat record! Câteodată simte că ar trebui să-și dea masca jos, că ar trbui să o arunce de podea și să plece. Să plece pe un scaun în sală, să lase pe altcineva în locul lui. Pur și simplu să rupă costumul ăla ponosit, făcut din haine găsite cine știe pe unde, și să plece. Dar pe cine să lase? Cine mai vine să facă teatru? Nu poate. Are un spectacol de făcut, un spectacol în care el e și actor, și scenarist, și muzician și machior și… Nu! textier și regizor nu e! ar fi vrut să fie, dar nu se poate. E publicul! Publicul decide ce vrea să vadă, ce vrea să audă. El doar iese înaintea fiecărui spectacol și se uită până după cortina cafenie și vede ce vrea publicul. Veselie, dramă etc… Aaaaa! Și mai e un regizor, unul Nea Mielu’. Bătrân circar, doarme în cabina de machiaj și iese foarte rar de acolo. Lumea zice că e cam nebun. Când iese îl caută. Vine după el la cabină și bate. Dacă e închis îi lipește niște hârtii pe ușă. Texte de teatru, scrise de el, târziu noaptea, când lumea doarme. Arlechinul le găsește întotdeauna, dar nu le joacă niciodată. Le-ar juca dacă le-ar înțelege. Dar sunt scrise într-o limbă ciudată, o limbă necunoscută lui. ,,Ce o avea Nea Mielu’ cu mine?” gândește. ,,De ce nu-mi dă textele alea scrise normal?”. Odată, de mult, Nea Mielu’ l-a găsit în cabina lui și i-a dat textul în mână, dar el a zis: ,,Nea Mielule, eu nu pricep ce scri mata aci, de ce nu mi-o dai scrisă în limba noastră?” ,,Băiete, n-am ce-ți face, cândva de mult știai să vorbești și pe limba asta. Dacă vrei să joci, pune-te pe învățat!”
Văzând că nu mai are nici o reacție de când maimuța a plecat, publicul începu să strige. Doar a plătit bani buni ca să-l vadă, acum ce se întâmplă??? Actorul se aplecă să-și ridice instrumentul lăsat pe jos, dar un spectator, probabil tot acela care strigase mai devreme, aruncă o sticlă pe scenă. Sticla îl nimeri pe bietul arlechin direct în cap, iar acesta căzu la pământ leșinat, rupând arcușul. Publicul încremeni. Unii se uitau în spate, sperând să vadă cine a aruncat. Așteptau să se ridice, dar arlechinul nu mișca, și totuși nimeni nu se ducea să-l ajute. Nici măcar maimuțica lui iubită nu era acolo, lângă el. Brusc, masca albă de porțelan se înroși. Sânge, sânge roșu ca flacăra curgea pe ea, și apoi pe podea, pe scenă. ,,A murit!” scânci cineva din public. Chiar a făcut-o? ARLECHINUL e mort? Arlechino……a….murit?
Încet…..
lumina reflectoarelor………………..dispare…………………………publicul aplaudă, aplaudă frenetic, sala mai are puțin și se prăbușește!! ,,BRAVO!!!!” ,,BRAVO!!!!” ,,BRAVO!!!!” ,,SUPERB!!!!SUBLIM!!!!!MAGNIFIC!!!!!!!!!!!” Florile invadează din nou scena. Iarăși crini, iarăși margarete, iar frumoșii trandafiri. Totuși el nu se ridică. Chiar a murit? Nu!!! E imposibil, el e Arlechino, cel care scapă din cutii imaginare, cel care e vesel și cântă, cel care joacă pentru noi….. O să vedeți că e totul bine, n-a murit, nuuuu! Cortina se trage încet, într-un ritm funebru de încet, iar spectatorii pleacă unul câte unul, mulțumiți de extraordinara reprezentație.
Sala s-a golit și e aceeași beznă ca la început. Urc pe scenă și pun mâna pe sânge. Vai, dar ăsta e sânge adevărat!! ,,Arlechino, Arlechino” țip eu. ,,Totul e bine?? Te simți bine?” Dau cortina la o parte și dincolo de ea îl văd un bătrân aplecat peste trupul clovnului. Îi dă masca la o parte și chipul acela….sunt eu!! eu! eu! Ce caut eu acolo. Am murit? Arlechino!!??!??!?! Bătrânul ridică leșul și se îndepărtează, intrând într-o ceață deasă și neagră. Urlu după el, dar nu-mi răspunde. Unde mă…adică, unde îl duce?? Cine e bătrânul? Mă apropii de locul unde nu stătuse până nu demult mortul și mă pun în genunchi. Îmi venea să plâng, să plâng cu șiroaie, cu șiroaie mari de lacrimi. M-am pus în genunchi și am început să bat în podea. Ce sunet minunat! Am mângâiat-o, iar ea mi-a răspuns. Plimbându-mi mâna pe ea am dat de ceva… Era un lănțișor, un lănțișor mic, cu o inimioară. Am ridicat-o și am pus-o în buzunar.
Vai, dar ce se întâmplă, ce am ??? Doamne, ce este?? M-am trezit, pfiu, ce bine, a fost doar un vis….