agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2088 .



Sansa de a trai
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [ Zorba ]

2004-08-15  | [This text should be read in romana]    | 



ȘANSA DE A TRÃI


28 APRILIE 19XX - PAGINI DE JURNAL -

Mi-aș dori să fiu o pasăre. Una, cât de mică. Să pot să gust din fascinanta poveste a infinității. Să întind fără teamă aripile și să cad în nesfârșirea cerului. Să mă spăl prin zbor de acestă mizerie ce mă înconjoară și să scap lăsând-o în spate, undeva departe, la sute, ba chiar mii de kilometri depărtare.
Ce viață minunată duc aceste făpturi extraordinare, ca de fapt toate necuvântătoarele, dobitoace, cum nouă, cei superiori, ne place cu îngâmfare și poate un dram de invidie tăinuită să le numim. Cu ce drept oare, noi, cei care zi de zi, urcând pe scara unei așa zise evoluții, pricinuim cu bună știință acestei planete mirifice un rău crunt și ireparabil, ne numim rasa superioară? Oare în ce carte a Vieții scrie cu litere de aur că cei care dețin puterea sunt și cei mai în măsură de a o deține? Cine ne dă dreptul de a abuza de toate cele, care, cu bunăvoința, hai să zicem, a hazardului au nimerit pe aceeași planetă pe care și noi ne ducem amărâta și insignifianta existență? De ce aceste făpturi fioroase, cum ne sunt de multe ori prezentate, sunt adeseori capabile de mai multă OMENIE ca orice locuitor al Pământului? Atunci când o lupoaică găsește în pădure doi pui de om le sfârtecă ea oare pântecele cu plumbi încinși, sau îi oferă vreunei grădini zoologice pentru a fi deliciul madamelor cu umbrele și rochii lungi până în pământ? Îi vinde pentru a scoate bani de pe urma pielii lor? Răspunsul este evident: nu!
Adeseori se spune: Omul este singura făptură cu rațiune. Ce am făcut noi, existențe perene pe acest Pământ, pentru a merita un astfel de dar neprețuit precum RAÞIUNEA. Animalele nu au fost binecuvântate cu astfel de puteri miraculoase. Este rațiunea umană un dar sau o cruntă pedeapsă? Ce a câștigat omul prin posibilitatea de a pune întrebări? Ce beneficiu a căpătat prin conștiența aceasta dură a tot ce se întâmplă în jur?! Câteodată am impresia că jocul barbar, la care ființa umană le supune pe bietele necuvântătoare se întoarce rapid și fără milă împotriva-i. Un fel de lege a Talionului la o scară mult mărită. Altfel nu îmi pot explica de ce o rațiune superioară (iar acest cuvânt!!) spre care biserica ne îndreaptă cu atâta siguranță ne lasă să ne zvârcolim în această incertitudine dureroasă; o incertitudine cu privire la propria noastră existență și, mai cu seamă a Ei. Și cred că pedeapsă mai aprigă decât aceasta și decât conștiința nu ni se puteau da în veci. Dacă Biblia e adevărată, atunci aceasta este răsplata pentru gustul dulce al poamei cunoașterii. Deci și cei care au scris Cartea Sfântă (cu sau fără influență divină) au realizat că rațiunea este de fapt o pedeapsă căreia nu i-au putut da decât conotații dumnezeiești.
Animalele sunt mai norocoase decât noi. Legile lor sunt mult mai clare. Fără a-și pune probleme existențiale, fără a se măcina în zadar cu evoluția ele au doar două coordonate majore după care își ghidează viața; autoconservarea și perpetuarea speciei. Cu stupoare am descoperit într-o zi (m-a „lovit” în timpul unei plimbări pe lângă dig, iar apoi am fost uimit de cât de evidentă era marea mea descoperire) că necuvântătoarele nu cunosc răutatea. Ghidate de instinctul de autoconservare apelează la niște gesturi pe care doar teama și ignoranța umană le transformă în termenul de răutate. Mă întreb acum dacă îngerii, simbolul purității pentru oameni, n-ar trebui de fapt să fie niște animale. Iar atunci când mama disperată de țipetele copilului îi spune „taci, că vine lupul și te mănâncă pentru că nu ești cuminte” n-ar fi mai bine să înlocuiască expresia cu „taci că vine Omul și te mănâncă...”?
Priveam cu disperare zilelele trecute niște desene într-o revistă. Un grup de zece, poate cinsprezece bărbați (vreo trei erau sclavi negri) înarmați cu flinte răpuseseră un leu, iar acum, mândri de fapta lor plină de „curaj”, îl atârnaseră de o creangă cu labele în sus purtându-l așa prin savană și fotografiindu-se. Nu așa făceau acum mii de ani și primii oameni care își etalau experiențele vânătorești pe pereții peșterilor. Unde este deci EVOLUÞIA UMANÃ despre care, în ultimul timp vorbește toată lumea?
Ahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh.................... Sunt furios! Dar în zadar. Cuvântul meu nu are putere și orice reacție ce-mi aparține mie sau oamenilor ca mine este nulă.
Voi reveni acum la lucruri mult mai simple, mult mai apropiate și mult mai dragi mie decât polemicile și certurile pe care adeseori le alimentez cu înverșunare. Zilele astea am observat cât de mult îmi place viața. Cât îmi apreciez umila și nefericta existență. Am intrat acum câteva zile în draga mea cafenea de pe strada Y a micuțului nostru foburg. Locul atâtor discuții aprinse și practic „cimitirul tinereții mele” așa cum zicea cineva. Eram înghețat, iar hainele îmi erau ude. Acea zi groaznică avea să aducă iadul pe pământ. Parcă toți diavolii și demonii își dăduseră întâlnire în orașul nostru. Vântul sufla cu putere ridicând valuri mari așa cum nu mai văzusem (cred că aveau în jur de 4-5 metri), iar copacii se plecau umili aproapre rupându-se. De sus cădeau ghivece și geamuri se spărgeau ascuțit la trântirea ferestrelor. Gospodine alergau disperate să-și adune rufele așezate la uscat înainte ca suflul puternic să le facă dispărute, iar picăturile mari și dese al ploii formau o perdea din cele mai dese. Nu puteai să vezi nimic mai departe de 2 metri. Unii oameni, luați prin surprindere de potop și speriați în același timp, încercau zadarnic să-și ascundă capul sub vreo bucată de pânză de sac sau sub un ziar cumpărat din colț. La cât de puternic sufla demonul vântului ar fi putut să ia la fel de bine și o frunză. Cam tot atâta protecție le-ar fi oferit! Clădirea mare cu copertină verde pe care scria caligrafic cu litere verzi „Café” apărea deci ca un refugiu în naufragiul de afară. Am tras cu putere de ușa mare de sticlă și am pătruns în această „insulă a speranței”. Imediat căldura și aroma plăcută a cafelei fierbinți m-au înconjurat inducându-mi o stare specială de amorțeală plăcută. Cu grijă am înaintat spre una din mesele libere și așezându-mă pe banca de lemn am privit cu plăcere în jur. Localul nu era mare dar aranjamentul atent al meselor oferea destul spațiu cât pentru cinsprezece, ba poate chair douăzeci de persoane. Ferestrele mari de sticlă ofereau priveliștea superbă a parcului K. Ploaia se mai potolise și vântul stătuse de tot. Acum aveam în față doar strada, și, peste ea, parcul. Se vedeau câțiva pomi, felinarele înalte, neaprinse încă, și, undeva, în obscuritate micile alei măturate de vânt și apă. Mi-am întors apoi capul spre un colț mai îndepărtat al încăperii. La tejgheaua mare precum un altar stătea proprietarul lângă aparatul care făcea cafeaua pentru atâtea suflete înghețate. Purta un șorț mare, alb strâns peste o cămașă cu carouri. Fața îi era jovială și roșie ca întotdeauna și, discutând cu un străin burta i se cutremura și sălta la râsul puternic. Lumina a strălucit în ochelarii săi rotunzi atunci când a ridicat mâna și m-a salutat zâmbind pe sub mustăți privindu-mă așa cum un tată își privește fiul. În așteptarea cafelei calde am deschis „Prolegomenele” lui Nietzsche carte pe care de mult îmi propusesem să o citesc sau măcar să o răsfoiesc. Ceva plutea în aer! Răcoarea și ploaia de afară și căldura din cafenea la care ( mulțumesc destinului) m-am putut și eu adăposti... Era acel sentiment ca acela din nopțile cu nori furioși când picături mari de apă se scurg pe sticla ferestrei și din când în când un fulger brăzdează cerul, dar tu... Tu stai ascuns, culcușit în siguranță plapumă așteptând din moment în moment ca acea dulce savoare a somnului să-și facă prezența și să te pierzi în necunoscut. Ceva nu mă lăsa însă să citesc. Mă simțeam prea bine, și, în plus, priveliștea superbă a trotuarului care acum strălucea sub razele de apus ale soarelui mă hipnotiza...

***

Soarele strălucea cu putere și toate personajele acestui micuț orășel își reluaseră viața după episodul cutremurător de seara trecută. Mergând pe stradă puteai încă să vezi urme al dezastrului. Copaci smulși din rădăcini și căzuți pe marginea drumului, bucăți de țiglă roșie făcută țăndări pe pavajul străzii, bălți nesfârșite...
În aer plutea totuși o senzație de nou și optimism. Era acea nevoie de a șterge cu buretele totul și de a o lua de la început. Vântul adia plăcut aducând o mireasmă plăcută de primăvară.
Orașul nu era mare; adăpostea în jur de 30.000 de suflete, iar aici la periferie toată lumea se cunoștea cu toată lumea. Se întâlneau fie la slujbele de fiecare duminică, fie în port sau la piață.
Faimoasa piață a foburgului se întindea pe o porțiune de 1km pătrat. Dar ce zic eu piață? Locul era mult mai mult de atât. Târg de pește, talcioc, piața vechiturilor. Găseai acolo tot ce vroiai. De la carpete până la frumoase nuduri feminine cu forme pline, trântită pe un pat într-o cameră obscură. De la oale de aluminiu și de lut până la piese de mobilier, oglinzi, pantofi noi și scâlciați, uși de trăsură, pantaloni ai vreunui rege ș.a.m.d. Trecând în pas alert pe lângă „Marele târg” te-ar fi mirat cu siguranță zgomotul puternic și rumoarea neîncetată. Fiecare dintre afaceriștii înnegriți de soarele puternic urla cât îl țineau plămânii. Viața lui depindea de asta, căci știau foarte bine că publicitatea le vinde produsele.
„Pește proaspăt!! Ia-l neamule cât e proaspăt!” „Flori domnița, flori! Frumoase ca matale. Hai du-le acasă să-ți lumineze sufletul! Ieftin!” „Hai domnule că am și eu copii acasă. Nu ți-l pot vinde mai ieftin. Ce Dumnezeu, 20 de franci e mult pentru o astfel de capodoperă?!?!?” „Hoțul, mi-a furat banii!!! Prinde-l!!” „Ajutați un biet orb!(ptiu, zgârciții dracului)” „Poftiți monsiur! Dii!”
„’R-ați ai dracului! Voi n-aveți mă părinți? Atâta știți, să furați? Pune mărul înapoi că te ia
mama-dracului” Hehe..... Atmosferă specială în acest umil colțișor de lume. Cu ajutorul mării toată lumea supraviețuia. Unii mai bine, alții mai rău. Ca de exemplu domnul Tirandolle. Om înstărit de pe urma comerțului cu pește și fructe de mare. Avea acum cea mai mare casă din oraș, „Grădina Paradisului” cum i se spunea. Acum era doar în trecere pe lângă vechiul loc al copilăriei sale. „Birjar, mai repede!!” spuse el pe un ton impunător și se rezemă cu spatele de bancheta moale a trăsurii ținând ambele mâini pe mânerul de sticlă al unui baston care nu îl părăsea niciodată. Figura, pe cât de schimonosită era, îi exprima doar pe jumătate dezgustul față de această piață. De aceea vroia să scape cât mai repede de calvarul de a trece pe acolo.
Nu mai era mult până în „Paradis”. În jur de zece minute. Mai întâi ieșeai din oraș, pentru ca apoi să urmezi o alee lungă, nepietruită, tăiată printr-o pădure de mesteceni. Þi se înfățișa mai apoi un superb lac, plin cu nuferi și vegetație, semn că ai intrat deja pe posesiunile Tirandolle. Și în sfârșit casa! O superbă creație a unui arhitect venit tocmai din Paris.
Mai întâi trăsura se opri în fața unei porți mari din fier forjat legată cu un lacăt mare și ruginit. Birjarul coborî de pe capră și, cu mișcări domoale, fără a se grăbi, deschise cu mare băgare de seamă „monstrul de fier” care străjuia vila Tirandolle. Domnul se dădu jos abia în fața scărilor, și, sprijinind bastonul pe fiecare treaptă ajunse în dreptul unei uși mari de lemn masiv, încrustată cu inițialele M.T. Brusc, cu scârțâieli și zgomot mare ușa se deschise și o fețișoară de copilă îi zâmbi nevinovat stăpânului, salutându-l politicos și marcând o scurtă reverență. Fără a acorda prea multă atenție servitoarei Michel Tirandolle păși sigur de el intrând în holul imobilului.
Priveliștea casei ar fi redus la tăcere orice simplu locuitor al micuțului orășel, căci era cu adevărat impresionantă. Dintr-o dată o nouă perspectivă se deschidea privirii tale. Holul, de formă dreptunghiulară, oferea o scară enormă ce trona pe aceeași linie cu ușa de intrare, dar la o depărtare de 5-10 metri. În dreapta scării se afla un superb pian Bössendorf la care patronul mai avea din când în când plăcerea de a-și exersa calitățile muzicale. Trecând de scaunul fin sculptat și brodat de lângă pian și mergând de-a lungul unui covor lung roșu ai fi ajuns în sala de mese. O enormitate de 30 de metri pătrați, foarte bine luminată, pe timp de zi de numeroasele geamuri în care lumina soarelui bătea neîncetat șase ore pe zi, iar noaptea de un imens candelabru cu lumânări a cărui aprindere completă cheltuia servitoarei nici mai mult nici mai puțin de douăzeci de minute. Incredibil de crezut, dar candelabrul din hol era ceva mai mare. În centru o masă capabilă de a găzdui câte zece oaspeți de fiecare parte și încă doi la lățimile ei. De asemenea lucrătura scaunelor și motivele florale descrise cu pasiune în lemn ar fi creat pasiuni până și celui mai apropiat duce al regelui Ludovic al XV-lea. În partea dreaptă a mesei un șemineu uriaș încălzea în serile geroase de iarnă cu butuci mari și groși ce trosneau sub apăsarea focului. Mai era mobilă în acea cameră, dar nu voi profita de răbdarea cititorului cu aceste amănunte mai puțin importante. Revenind la scara de la intrare, descoperim în stânga ei un hol lung, (paralel) de-a lungul căruia se află camerele servitorilor, șase la număr, așezate față în față. Vom mai zăbovi asupra parterului doar pentra a prezenta privirilor curioase și bucătăria clădirii, aflată pe aceeași linie trasată de covorul ce ducea și în sala de mese. La fel de mare ca și celelalte camere de altfel. Etajul adăpostea atât dormitorul d. Tirandolle cât și biroul acestuia și o bibliotecă cu o capacitate de 10000 de volume, dintre care doar 8000 ocupate. Din camera stăpânului se vedeau perfect lacul încărcat de nuferi, dar și superba pădure albă pe lângă care trecuse la intrare. Obosit de drumul lung ce-l parcursese își schimbă hainele și ieși grăbit către grajdul în care ținea doi cai englezești de frumusețe orbitoare. Călare, îi plăcea să se piardă în infinitul verde al pădurii care nu era foarte departe de reședința sa.
„Nici un bilet de la doamna de Fontany! Trebuie să o găsesc cât mai repede. Simt că nu mai pot trăi fără ea. Este prima mea dragoste adevărată. Niciodată nu am mai iubit pe cineva așa! O voi căuta!” Opri calul și se întoarse luând înapoi drumul către vilă. Gândurile amoroase i se învălmășeau în minte, dar vântul răcoros îi făcea bine. În cinci minute își schimbase din nou hainele și porni singur în trăsura cu care venise spre locuința Fontany.
Alerga precum un nebun dând bice nervoase calului care mânca pământul...

***
29 APRILIE 19XX – PAGINI DE JURNAL –

Din păcate lipsa banilor mă trezește crunt din visare. Se pare că cel care a zis că dragostea trece prin stomac a avut dreptate. Și dacă un sentiment atât de nobil precum dragostea ține cont de partea materială... Îmi caut un loc de muncă și mi-am rugat prietenii să mă ajute. Maurice a zis că m-ar angaja la cafenea cu jumătate de normă, astfel încât să-mi pot cotinua și studiile, dar afacerea nu e chiar înfloritoare și nu își permite să mai ia încă un om. Umblă zvonul că bătrânul servitor al domnului de Tirandolle ar fi pe moarte și că ar avea nevoie astfel de un servitor credincios care să-l înlocuiască pe Chandelier. Poate că aici este șansa mea. Dacă nu voi reuși nimic nici la casa “hapsânului” poate că un loc la biblioteca orașului m-ar mulțumi. Înconjurat de atât cultură și înțelepciune!! Pare doar un vis frumos! Mă și imaginez lenevind toată ziua trântit într-un scaun gustând din marii scriitori! Orice ar fi eu nu mă mai întorc la piața de pește. Parcă doar la auzirea acestor cuvinte mă apucă scârba. Pot mai mult decât să stau toată ziua și să fac reclamă unei bucăți de carne albă. Într-o zi mă trezesc la ghereta mirositoare cu părintele Javais. Băiat de o vîrstă cu mine și fost coleg la școala din oraș. Ne uram încă de pe atunci. Acum cumpăra pește de la mine doar pentru a-mi face în ciudă că el a ajuns popă, iar eu doar un biet vânzător de pește. Fusese întotdeauna docil și învățător. Deseori purtam polemici pe tema existenței lui Dumnezeu la sfârșitul cărora, inevitabil, îmi spunea că îmi voi petrece nemurirea în focurile Iadului. Eu, imperturbabil, îi spuneam să meargă să revadă locul de unde a ieșit din mă-sa și eventual să intre înapoi. Bineînțeles că se ridica indignat de la masă și pleca ținând nasul pe sus. Cu silă și cu atenție îmi întindea cu mâna albă ca varul o plasă în care eu trebuia să-i vâr niște pește. Fața i se schimonosea de parcă ar fi trăit clipe într-o latrină. În batjocură l-am întrebat de ce se permite credincioșilor să mănânce ton, oare nu este oare tot carne. Cu vocea ascuțită și pițigăiată mi-a răspuns că se consideră că peștele are cea mai puțină considerație de sine, și de aceea ne este permis să ne înfruptăm dinacest dar al Domnului. Dar cu gândacii cum rămâne? am zis eu. Brusc, fața i se albăstri iar mâna începu să-i tremure. La fel de rece ca și în discuțiile noastre am continuat. Gândacii totuși sunt ființe mai puțin evoluate decât peștii și totuși nu te văd pe tine cumpărând un kilogram de.........lăcuste să zicem. Îmi întinse banii și ridică peștele, apoi, ca în „vremurile bune”, plecă indignat.
Mergând într-o zi pe stradă am aflat că totuși părințelul meu nu era așa de grozav. Două femei în șorț șușoteau la colț. Se pare că amicul meu făcea vizite foarte dese unei frumoase doamne din societatea înaltă. Vizite cu alte conotații decât cele normale dintre un preot și o respectabilă doamnă din parohia sa. Atunci m-am gândit. Este oare el cel care trebuie să-mi mijlocească legătura cu Dumnezeu? Un mincinos și un trișor!? Așa o fi lăsat Iisus pe această planetă oricui dreptul de a-l sluji? Atunci propun să transformăm toți bețivii în preacuvioși părinți, iar toate fetele ce așteaptă străinii prin hanuri noaptea, în măicuțe. De fiecare dată când ajungeam în discuțiile mele cu Javais într-un punct mort pentru el, îmi trântea cu siguranță fraza „Căile Domnului sunt necunoscute!” sau „Crede și nu cerceta, căci fericiți sunt cei care cred fără să vadă.” Eu nu pot să fac așa ceva și nu o voi face în veci. Consider că Omul nu s-a dezvoltat îndeajuns încât să spună: Dumnezeu există și îl cheamă Buddha, Allah sau Iisus! sau din contră, Dumnezeu nu există!!! Mai bine ne-am trăi viețile coordonate de reguli omenești. Reguli care izvorăsc din interiorul nostru asemeni unor instincte. Dacă am da frâu liber acestor așa-zise instincte poate că ne-am lupta mai puțin și poate că mai puțini semeni de-ai noștri ar muri uciși. Iar dacă unul sau altul nu are întipărite aceste ghiduri de „bună purtare” atunci cu adevărat va trăi un chin, dar nu în altă viață, una de după moarte, ci aici, acum, printre noi, pentru că acela nu va cunoaște niciodată IUBIREA. Nici cea de semeni, nici cea de alt fel. Nu trebuie să ne iubim pentru că așa ne ghidează zeul creator al acestui Univers, ci pentru că o simțim și pentru că iubim în același timp viața. Iar dacă ne vom gândi mai mult asupra acestui lucru și mai puțin de câte ori pe săptămână mergem la biserică, poate de cele mai multe ori pentru a ne lăuda cu noul post pe care nu știu ce rudă de a douăzecea l-a obținut și câtă influență și putere are acum, nu cred eu că Dumnezeul creștin ar avea ceva de obiectat. Nu-i așa Doamne?

***

Micul oraș era așezat extrordinar. Într-un loc pe care Dumnezeu l-a făurit printre primele la creație, atunci când pasiunea și inspirația sa erau maxime.
Nici acum, la 19XX ani de la venirea Domnului pe pământ, așezarea nu-și pierduse din farmecul și puritatea cu care Creatorul o înzestrase. Înconjurat în partea de est de o pădure bogată și extraordinar de frumoasă micul târg păstra încă din vechime o arhitectură circulară. Împărțirea administrativă se făcea în funcție de un singur criteriu. Acela al averii. Bogătașii aveau rezervată cu respect partea de est a orașului, iar nefericiții a căror viață nu se îndreptase spre titluri sau avere erau „condamnați” la executarea unei pedepse pe viață în cealaltă jumătate a cercului. Centrul era singurul loc unde, vrând nevrând, cele două clase sociale se întâlneau. Arhitectura era plăcută și crea mai degrabă imaginea unei stațiuni de relaxare decât a unui oraș ce-și ducea existența în mare parte din comerțul cu pește. Centrul era marcat de o frumoasă fântână arteziană. Pe o axă ce avea ca mijloc această fântână se aflau primăria și principala biserică (catolică, bineînțeles). Împrejurul lor se aflau tot felul de magazinașe. Croitorii, parfumerii, măcelării... Locul de unde cei din lumea bună își procurau cele trebuincioase.
Trecând pe lângă apa ce se revărsa sclipitor în fântână, la exact 250 de pași depărtare, depășind primăria ai ajunge la casa doamnei de Fontany, cea căreia, cu devotament și credință, îi făcea curte domnul Tirandolle. Era în adevăr de o frumusețe izbitoare. Părul brunet, strâns în coc mai tot timpul, iar ochii împrumutați din albastrul oceanului. Cu umerii subțiri, potrivit de înaltă și cu o talie de viespe femeia făcea furoare de fiecare dată când aprodul îi rostea numele la intrarea ei la petrecerea dată de vreun marchiz sau duce cu proprietăți prin jurul orășelului C. Deopotrivă, atât bărbații cât și femeile opreau orice altă activitate și se concentrau asupra ușii de la intrare. Așa o cunoscuse și Michel Tirandolle. L-a vrăjit fără a spune măcar vreun cuvânt. Tot ce a trebuit să facă a fost să coboare cu atâta grație treptele până în sala de bal. M.T. a scris atunci rapid o mică scrisoare de dragoste și i-a trimis-o prin intermediul unui servitor. Doamna a citit cu atenție scrisoarea observând atât sigiliul de la sfârșit, dar și modalitatea cum Tirandolle scria. Puțin apăsat, înclinat spre dreapta. Îi zâmbi cu grație, se ridică de pe jilț și, cu pași hotărâți se îndreptă spre el și îl invită la dans. Puțin surprins de îndrăzneala atrăgătoare a femeii bărbatul aceeptă cerința ei. Orchestra cânta un frumos vals. O strânse aproape până când simți corsetul atingându-i pieptul.
Soarele bătea în sticla transparentă a unei ferestre de la primul etaj al casei. Pe balcon ieși cu lacrimi la ochi nimeni alta decât cea care îi furase cu atâta dibăcie inima proprietarului „Paradisului”. În urma ei ieși un bărbat îmbrăcat în negru care își puse brațul deasupra sânilor ei strângând-o strâns la piept.
- Înțelege odată că noi nu vom putea fi niciodată împreună. Este imposibil! Îi sunt destinată lui T. Nu-l iubesc, dar îi iubesc averea. Iar pe tine, îngerul meu, îngerul meu negru....te ador, dar nu pot trăi ca tine. Sufletul meu se rupe atunci când mă gândesc, iar trupul meu nu este făcut pentru a suporta sărăcia. Aș muri. El este singura mea șansă. Regret...
- Îți promit că voi munci ca un sclav pentrtu a te proteja și pentru a-ți da tot ce-ți trebuie. Voi economisi și voi posti negru pentru ca tu, îngerul meu să fii cu inima împlinită. Te iubesc și te rog să nu mă părăsești căci nu știu ce voi face.
- Vine! pleacă repede, nu trebuie să te găsească aici!! Sari pe aici. Necunoscutul, destul de agil pentru înfățișarea plăpândă și aspectul maladiv al feței părăsi balconul cățărându-se în jos pe o coardă de iederă solidă.
Nu se mai întâlniră cei doi îndrăgostiți de atunci. Mademoiselle Fontany se dăruise cu totul noului său iubit, iar acesta o copleșea cu diferite cadouri, unul mai scump ca altul. Nu trecea zi în care superba locuitoare a casei învecinate primăriei să nu-și îmbogățească cu vreun inel cu diamant colecția de bijuterii. Locuința îi devenise de asemenea o adevărată grădină de trandafiri roșii aduși de comis-voiajori în coșuri de rachită.
Întors dintr-o călătorie la Bordeaux, unde avea niște pământuri ce trebuiau supravegheate, M.T. trecu pe lângă un biet bătrân ce vindea de toate pe marginea drumului. Îi atrase atenția o colivie de sârmă ce ținea în ea o pasăre. Din când în când moșul îi mai arunca câte o firimitură de pâine, iar micuța vietate îi răspundea fericită, zburând în colivie. Impresia lăsată lui Tirandolle atât de frumusețea canarului auriu, dar și de tristețea bătrânului, care împins de sărăcie și foame era nevoit să-și scoată la vânzare obiecte strânse de-a lungul vieții, cu mare valoare sentimentală. Îi spuse bogătanului că pasărea aceasta fusese cel mai de preț dar lăsat de soția sa, acum îngropată la cimitirul din localitate. Bolnava, spre moarte, se apropiase de natură și de tot ceea ce era creație divină. Uitase vechile dușmănii, uitase vechile certuri și privea acum viața într-un mod special, detașat și pașnic. Îi ceruse bătrânului într-o zi să-i aducă un suflet pentru ca să aibă cu cine să vorbească atunci când el este plecat pe câmp. I-a adus această firavă creatură, care prin glăsciorul ei frumos lumina casa și umplea singurătatea bătrânei. Când ea a murit pasărea se pare că a simțit și a amuțit. Din ziua morții nevestei nu a mai scos nici un sunet. Acum trebuia să se despartă de ea. Înduioșat de povestea vânzătorului de chilipiruri, Tirandolle își scoase punga cu bani și îi oferi 500 de franci. Nu fusese niciodată un sentimental, ba chiar oamenii îl porecliseră „hapsânul” sau „inimă rece”, dar acest biet muncitor al pământului îl mișcase până la lacrimi. Pe drum gândi că din moment ce acest micuț canar fusese oarecum un simbol al dragostei celor doi bătrâni îl va transforma și în simbolul dragostei lui cu domnișoara Fontany.

***

30 APRILIE 19XX – PAGINI DE JURNAL –

În sfârșit o gură de aer curat! Simțeam că mă înec. Am fost angajat la casa Tirandolle! O cunosc pe servitoarea domnului. M-a recomandat cu multă căldură neuitând să spună despre cunoștințele mele în Drept și Filozofie. M-a acceptat ca angajat temporar cu 100 de franci pe lună. Mi s-a părut trist și tare posomorât bogătanul. Parcă i se înnecaseră toate corăbiile. Cine știe ce treburi îi apasă existența? Reputația lui proastă mă îndeamnă să-l judec. Adică, gândind ca un om de rând, orbit de strălucirea bogăției sale din întunericul sărăciei crunte, aș putea spune în batjocură: „Ce probleme are un astfel de om? Nu știe oare ce să mănânce la prânz? Fazan sau iepure? Asta este marea dilemă existențială a domnului de Tirandolle.” Experiența mea de viață m-a învățat însă contrariul. Nu este întocmai cum spune Biblia, nu-i judeca pe alții, căci singurul capabil să judece este numai Dumnezeu. Ba da, trebuie să-i judeci! Trebuie să-i judeci pentru a le înțelege tristețea, pentru a le înțelege răutatea și spaima, pentru a încerca să-i ajuți. Pentru a fii un Om mai bun. Judecata trebuie făcută, dar nu oricum, ci gândit, organizat. Mai întâi trebuie să te desparți de tine, trebuie să devii altceva, să devii OBIECTIVISMUL. Cu ochi obiectivi, atâta obiectivitate poți oferi, privește din nou situația. Culorile se vor schimba. Apoi senzația de decorporalizare continuă. Te vei muta în corpul celui pe care îl analizezi. Vei schimba subiectivitatea ta cu a LUI. Din nou paleta de culori va fii alta. Abia atunci poți spune că ai înțeles ceva. Nu te avânta să crezi că ai deslușit acea persoană în interiorul căreia ai căutat cu ochii propriei minți, chiar dacă simți că ai descoperit motive... Dacă fiecare dintre noi am căuta mai întâi în noi înșine și apoi prin noi înșine în ceilalți, lumea ar fii un loc mai bun.

***
Fluturași îi zburdau prin stomac și se simțea ca un adolescent la prima lui experiență amoroasă. Tremurând, urcă scările casei de la numărul 52 și bătu sfios la ușă. O femeie în vârstă îi deschise și îl primi ca pe unul de-al casei.
- Doamna vine imediat! spuse ea și îl îndrumă către un salon unde îi făcu semn să ia loc pe o canapea încăpătoare. Bărbatul se conformă. Emoția îl dobora. Nu se simțise așa niciodată. Nici măcar atunci când fusese pe front. Gloanțe zburau haotic peste tot, dar teama lui se transformase în luciditate. Niciodată nu fusese mai treaz ca atunci. A fost decorat pentru fapte de vitejie ieșite din comun. Și totuși senzația asta era nouă pentru el. Nesigur și neatent precum un copil privea la micuța făptură ce aștepta în colivie privindu-l. Transpirase de atâta chin, iar secundele treceau precum orele în așteptarea ei. În fiecare moment simțea impulsul de a urca în goană scările și de a merge până în camera ei. Vroia să o sărute, să o îmbrățișeze și să-i mărturisească dragoste veșnică. Fusese nevoie de multe plimbări călare prin pădure și de nenumărate ore în fața pianului, singurele lucruri care îl ajutau să mediteze. Acum se hotărâse. Deîndată ce ea va apărea îi va mărturisi gândul său. Dar iat-o că vine. Grațios, cu mâna sprijinită de balustrada scărilor, Fontany cobora încet spre el. Brusc, locul se ilumină și ea deveni centrul universului, Soarele lui. Își drese vocea și se așeză într-un genunchi în fața ei.
- Domnișoară Janette de Fontany, îmi faceți onoarea de a-mi deveni nevastă? Vă ofer acest inel și această micuță făptură, mărturie a dragostei noastre. Spunând asta se ridică și luând colivia de pe sofa i-o întinse frumoasei mademoiselle împreună cu un superb inel cu diamant. Mimând o emoție ieșită din comun femeia îi smulse inelul din mână și îl îmbrățișă acoperindu-l cu sărutări pătimașe. Colivia nici nu o băgă în seamă. Acum avea în sfârșit tot ce-și dorea. Un nume și bani, mai mulți decât ar fi visat vreodată. Sincer, Tirandolle spera ca ea să admire mai întâi micuța făptură ce sta protejată de sârma închisorii ei, dar amețit de posibitatea de a fii cu cea pe care o iubește cu toată făptura aproape că și uitase de simbolul cu pene galbene.
Ceremonia nunții fusese una cu totul specială. Invitați mulți și aleși, ca nume și ca avere. Sărbătoarea fu continuată în mai mult decât spațioasa casă Tirandolle. Stăpânul a fost foarte mulțumit de modul în care au decurs festivitățile, toate ghidate cu atenție de noul său secretar Jean-Luis Dehors. De aceea hotărâ să-l facă un angajat permanent.
Lunile ce urmară fericitul cuplu le petrecură mai mult plecați. Fie în Londra la niște rude de-ale nevestei, fie în Lyon la niște prieteni vechi de-ai soțului. Noile invenții ale secolului al XX-lea, cum ar fi de exemplu trenul cu aburi, le ușurau drumul.
Primind instrucțiunile de la patron prin poștă Dehors le executa întocmai din biroul lui din „Casa Paradisului”. Lipsa stăpânului îi redusese dramatic volumul de hârtii de procesat, iar acum se mulțumea doar să-și aleagă câte o carte din vasta bibliotecă a d. M.T. Ca să nu se simtă complet singur în casa aceea mare și goală, plimba colivia canarului Napoleon, așa cum îl botezase, oriunde mergea.

***
20 AUGUST 19XX – PAGINI DE JURNAL –

Viața mea s-a schimbat total de când am ajuns în casa acestui om. Nu mai am problema banilor și mă pot dedica cu totul studiilor și cititului. Îmi place ceea ce fac și mă simt confortabil în această poziție. Am și un prieten nou. Pe Napoleon, canarul, lui Tirandolle. Câteodată stau și îl privesc și mă minunez. Cât de frumos este! Ochii mici și negri ca două mărgele, ciocul portocaliu, iar penajul... Penele lui mici și galbene mă fac să mă gândesc la vitraliile bisericii de la noi din oraș. Într-o imagine cu Sfântul Gheorghe pelerina acestuia este complet galbenă. Filtrând lumina soarelui prin sticla se vede pe jos aceeași culoare ca a micului meu prieten înaripat. Mă întristez atunci când, după ore întregi de vorbit cu micuțul necuvântător îmi reamintesc brusc de faptul că nu mă înțelege și nici nu o va face vreodată. Totuși se întâmplă ceva ciudat. Sunt momente când parcă realizează iubirea prietenească ce îi ofer și îmi răspunde. Nu înțeleg de ce această manie a omului pentru capturarea animalelor sălbatice și închiderea lor în cuști. Din nou trebuie să vorbesc despre așa zisa SUPERIORITATE UMANÃ. Un om, atunci când săvârșește o faptă împotriva legilor este închis, privat de libertate. Cu ce au greșit atunci aceste nevinovate făpturi pentru a merita o astfel de pedeapsă pe viață. Nu sunt ele oare mai frumoase în mediul lor natural. Ce valoare mai are cântecelul acestui mic canar de după gratiile coliviei care i-a servit drept casă toată viața. De ce nu are voie și el, ca noi oamenii voie să se bucure de privilegiile libertății. De ce această pasăre nu va gusta poate niciodată din plăcerea zborului? E trist, iar eu sunt neputincios. De fapt, sunt un laș. Unul dintre cei care vorbesc mult, dar au curajul de a face puțin. Seniorul m-a avertizat că dacă pasărea pățește ceva voi fii singurul responsabil pentru asta și-mi voi pierde locul de muncă. Se pare că a făcut o adevărată pasiune pentru cest suflet, ca și mine de altfel! Sunt
un laș!

***
Nici nu bănuia tânărul secretar de ce puteri ascunse este capabilă micuța pasăre pe care el o credea neînțelegătoare. Prin ochii ei micuți și negri ființa aceea pricepea tot ce el rostea. Învățată de blânda bătrână ce, în lipsă de altcineva cu care să comunice, îi împărtășea lui Napoleon toate doleanțele ei. Regrete, credințe, gânduri. Prin acest exercițiu îndelungat canarul ajunse la performanța de a înțelege cuvintele stăpânei lui. De aceea ea nu-l ținea niciodată în cușca aceeea groaznică. Vrând să retrăiască vechile senzații ale copilăriei și ale adolescenței zbuciumate fosta profesoară de desen de la școala Chamonix recitea adesea cu voce tare cărți ale acelor frumoase perioade de viață. Canarul înțelese astfel că aceste făpturi ciudate, oamenii, sunt preocupate de cinci lucruri esențiale: moartea, viața, iubirea, religia și libertatea. Totuși canarul nu era cu mult mai special decât frații săi. Singura deosebire era că el ieșise din găoace cu această capacitate de a învăța graiul omenesc, lucru pe care îl și făcuse într-un mod surprinzător. Ei bine, astfel, dintre cele cinci noțiuni pe care bolnava i le explica cu bunăvoință doar două reușeau să se imprime în sufletul lui ca și când ar fi fost acolo dintotdeauna, iubirea și libertatea. Niciodată nu reușise să priceapă ce înseamnă această moarte de care mademoiselle Hortense îi reamintea în fiecare zi, atunci când crizele de tuse se agravau. Brusc ea a dispărut din viața lui, l-a părăsit fără ca el să poată cuprinde această taină. Spunea că mă iubește și acum a plecat. A lăsat în urma ei doar cușca asta imensă goală. Atunci i-a dispărut și glasul. De obicei cânta pentru a smulge câte un zâmbet trist de la biata tuberculoasă, dar acum, dacă ea plecase… Cât despre libertate…. Simțea că ideea de a putea zbura necondiționat, neîngrădit de nici un obstacol este pe cât de absurdă pe atât de normală. Deseori era pus cu colivia lângă geamul deschis. Privea mirat la păsărelele ce ciripeau vesele. Dacă vreun om ar fi fost în cameră nu le-ar fi înțeles graiul cu siguranță, dar ar fi sesizat că micul grup de păsărele cu solitarul canar poartă o discuție. Mirat, Napoleon le întreabă: „Unde vă sunt cuștile?” Vrăbiuțele, își arătară veselia printr-un val de ciripituri. Râdeau de el. „Prostuțule, noi nu avem cuști, noi suntem libere. Cutreierăm cerul în lung și lat, trăim pe lângă om, dar acesta nu poate să ne controleze. Suntem LIBERE.” „Libere?!?!?!” repetă mirat canarul. „Da, ne ducem existența pe acest pământ fără a da socoteală nimănui. Tu nu știi ce este aia libertate?”
Discuția aceasta îi străluci mult timp în minte micuțului canar. La un moment dat, Jean-Luis așeză colivia pe patul din încăperea sa și apoi se trânti pe burtă cu un album de artă. Numeroase reproduceri cu peisaje, păduri, câmpii pline de mac și multe altele. Napoleon începu brusc să cânte cel mai frumos cântec care ieșise din gâtul său mic. Recunoscu în picturile aflate acolo, recunoscu cu mare entuziasm libertatea! Deci asta trebuia să facă pentru a fii liber, să părăsească această închisoare ce-l ținea pe loc!
Dimineața următoare avea o senzație ciudată. Un gând necontrolat îl împingea să se agite și să facă mult zgomot. Simțea apropierea pericolului. Brusc, masa pe care era așezat începu să se miște puternic. La fel părea că face și restul casei. Era cutremur! Hurducăiala făcu colivia să cadă. Se rostogoli pe masă, iar apoi căzu pe pământ. Canarul, privea în jur amețit fără a realiza ce i se întâmplase. Mișcarea de pământ nu se terminase însă, ba dimpotrivă parcă devenea din ce în ce mai puternică. Dulapul cu haine a lui Dehors începu să se clatine. Un zgomot puternic. Se prăbușise! Gigantul prinsese sub el casa de metal a lui Napoleon și o rupse pe jumătate, lăsându-i păsărelei un mic spațiu prin care ar fi putut scăpa. Inima îi bătea aproape să-i iasă din piept. Stătea înmărmurit în colțul în care era în siguranță. Deci asta era moartea! Spaima că vei dispărea, că brusc nu vei mai fii. „Dar stai. Căderea a făcu o gaură în cușcă. Aș putea pleca, aș putea fii liber, aș putea vedea cerul și câmpiile cu mac. Aș mirosi teiul înflorit și aș ciripi prin iarbă proaspăt cosită, așa cum îmi povestea Hortense... E șansa mea de a trăi cu adevărat!” Fără a mai gândi mult se avântă... Sunetul de bătăi de aripi se opri însă brusc. Din neatenție și grabă a intrat cu pieptul într-o schijă a coliviei. Galbenul frumos și luminos se pătă deodată cu roșu aprins. Încet, inima rămase liniștită, iar pieptul, dacă înainte mai sălta din când în când mai acum se zbătea necontrolat în speranța că va scăpa de durere.

***
23 AUGUST 19XX – PAGINI DE JURNAL –

Canarul galben ca un gălbenuș, cu pene moi, și ochii duși,
Cânta de după sârmele-de-argint, și viersul i se pierdea în vânt,
Deodată ochii triști din cap tresar, și lăcrimează, dar în zadar,
Lovind cu pieptul sârmele de-argint,
Cade jos, cu pieptul frânt;
Sărman canar, ți s-a părut, că zorile ți s-au deschis,
Dar n-a fost doar decât in vis…
***
PHOENIX – CANARUL

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!