Profesorul universitar Gh. Anghel preda cu o înaltă ținută academică și cu un real talent oratoric disciplina de botanică la Inst. Agronomic „N. Bălcescu” din București, astăzi Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București. Întrucât disciplina noastră era trecută și la examenul de admitere, profesorul era ales întotdeauna să prezideze comisia de botanică.

Examenul de admitere se desfășura în fiecare an într-o ordine perfectă. Totul era ținut sub cel mai riguros control. Știau ei, organizatorii, ce se întâmplă dacă scapi hățurile din mână când căruța e trasă de cai nărăvași. Mă întreb eu cum au putut să prevadă? Savoir c’est prevoir!...

În zilele examenului nimeni nu avea voie să intre în curtea institutului decât numai: profesorii examinatori, membrii diferitelor comisii administrative și candidații la admitere. Erau exceptate de la aceste restricții păsările cerului care intrau libere, atrase de verdeața și aerul curat și proaspăt al marelui parc ce umple întreaga curte a Institutului Agronomic, de la B-dul Mărăști până la B-dul 1 Mai.

Candidații care “luaseră scrisul” erau introduși acum la examenul oral, în strictă ordine alfabetică, iar aceasta se făcea de către o comisie înființată anume pentru îndeplinirea acestei sarcini. Erau introduși câte cinci candidați.

La un moment dat prof. Anghel care prezida comisia este anunțat că un candidat căruia îi venea rândul să intre nu sosise încă. Profesorul se uită la membrii comisiei și întrebă în șoaptă:

-“Ce facem cu acest candidat?” Luată prin surprindere de ineditul situației comisia a început să caute febril un răspuns părând sufocată “dura lex”, și omenie. Ghicindu-le gândul profesorul spuse cu glas tare:

-“Îl vom examina și pe el dacă va veni, dar vă rog sa-l aduceți la urmă, după ce toți ceilalți candidați vor fi fost examinați”.

La sfârșitul examenului intră și candidatul întârziat. Pricăjit și emoționat de-ți era mai mare mila de el.. Profesorul Gh. Anghel, vădit impresionat și el de starea jalnică a tânărului, îl învălui cu o privire mai mult de îmbărbătare decât de dojană și-i zise:

-“Tovarășe candidat, să ții minte de la mine că sunt în viață momente mari care pot fi hotărâtoare pentru tot restul vieții dumitale. Așa este examenul de admitere la facultate. E bine ca la aceste momente astrale ale vieții să nu întârzii și să nu pierzi niciodată trenul la ele. Ai înțeles?”

-“Am înțeles tovararășe profesor, cum să nu înțeleg zise spășit candidatul, că eu fac naveta Ploiești-București și știu cât sunt de necăjit când pierd trenul.”



P.S. Faptele povestite mai sus sunt reale nu imaginare. Avem martori (încă). Ele s-au întâmplat acum vreo treizeci de ani.



Conf. univ.,

Gh. L. Turcu

Dr. în Biologie


28 mai, 1998