Nu se poate să fi trecut mai mult de câteva ore de când am sosit în "orășelul cu edificiu bizar". Diligența se oprise doar două minute, atât cât să-mi permită să cobor și să-mi înșfac geanta de voiaj din spate. După care dispăru într-un nor de praf, lăsându-mă singur, la o distanță nu mai mare de câteva sute de pași de primele case. Deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, termenul "diligență" e prea îngăduitor când e folosit pentru a denumi sicriul pe roți, în care se puteau înghesui la nevoie cel mult patru persoane, cu un vag iz de vechi și putrezit, în care îmi petrecusem câteva ore nu tocmai plăcute.
De la distanța asta orășelul părea ciudat de liniștit - doar încă o mică așezare de provincie, însă edificiul strica echilibrul boem al tabloului. Părea că se ridică în mijlocul așezării - aveam să realizez mai târziu că "orășelul" nu-și merita pe deplin calificarea, nefiind cu nimic mai mare decât un sat obișnuit. Edificiul însă îl făcea să pară mult mai impunător. Un turn singuratic, ridicându-se ridicol de mult peste nivelul oricăreia dintre cele mai înalte case, negru și compact chiar și în lumina orbitoare a unui soare de amiază. Privirea aluneca pe suprafața sa aparent netedă fără să întâlnească nici un obstacol, până la acoperișul lat și nu foarte înalt, învelit parcă într-o mantie de zgură, ridicat chiar deasupra singurului șir de ferestre vizibile.
Într-un târziu m-am smuls din contemplare și mi-am înșfăcat geanta, pornind cu pași mari spre orășel. Însă nici când am depășit primele case nu am observat nici un semn de viață. Doar lătratul unui câine dintr-o curte apropiată îmi confirma senzația că orășelul nu era în întregime părăsit.
De fapt orășelul nu părea deloc părăsit. Casele erau frumoase, chiar dacă cele de la periferie dădeau impresia ca sunt construite din bucăți de carton încleiate și apoi vopsite. Totul părea îngrijit și curat, dar și cumplit de pustiu. Lucru cu atât mai ciudat cu cât era dumincă, și chiar dacă era amiază, îmi venea greu să-mi închipui unde sunt toți locuitorii. Chiar și lătratul ușor isteric al câinelui rămăsese fără nici un ecou.
Am continuat să înaintez spre centrul așezării, având tot timpul ca punct de reper turnul a cărui prezență dominatoare se făcea simțită de oriunde. Pe măsură ce mă apropiam de el, casele deveneau din ce în ce mai înalte, mai solide, dând impresia de vechime, chiar dacă erau foarte deosebite unele de altele, fiecare emanând o personalitate distinctă. Una dintre ele avea fațada acoperită de o cortină compactă de iederă, prin care abia se puteau ghici contururile câtorva ferestre izolate. Alta avea două turnulețe simetrice, încadrând un acoperiș cu lucarnă și luminator, acoperind probabil o mansardă imensă. Alta etala o fațadă de cărămidă aparentă, iar alta prezenta decorațiuni lombarde discrete. Însă în orice direcție aș fi privit, edificiul era întotdeauna prezent la periferia câmpului vizual, forțând privirile să-l cuprindă și să-l cerceteze.
Iar într-un final, o ultimă casă ocolită îmi dezvălui mica piațetă care înconjura baza turnului. Era exact cum îmi imaginasem.
Turnul era rotund, iar baza nu avea absolut nimic special - nici contraforți, nici suprazidiri pentru întărirea temeliei - în afara unei uși masive de lemn întunecat, care se ghicea veche și rece la atingere. Văzut mai de aproape, zidul turnului se dovedea o îmbinare iscusită lucrată în piatră, iar între blocurile de... granit? - se ghicea un liant de aproape aceeași culoare. Impresia de forță și de dominare era neschimbată. Și mai era ceva... Edificiul părea să întunece cu prezența lui împrejurimile. Amiaza nu trecuse de multă vreme, și când coborâsem din diligență am simțit valurile de aer cald ca pe un blestem. Aici, în schimb, soarele își diminuase dogoarea considerabil, și asta nu putea să fie doar o părere.
Cufundat cum eram în gânduri, am fost surprins și am tesărit când am auzit o voce peste umăr.
- 'ziua!
- Bună ziua, am replicat automat în timp ce mă întorceam pe călcâie.
Personajul care mă interpelase ședea comod pe una dintre cele trei bănci de piatră care înconjurau fântâna arteziană de pe una dintre laturile pieței pavate cu piatră cubică. Era un bărbat între două vârste, cu ochi albaștri care mă măsurau din cap până-n picioare și părul vâlvoi, posesorul unei mustăți impunătoare și a unui glas domol și liniștit. Am petrecut câteva clipe studiindu-ne reciproc, apoi el luă din nou cuvântul.
- Ați venit să ne vedeți turnul?
Ce puteam să zic?
- Da... am auzit de el și m-a intrigat... am vrut să-l văd cu ochii mei.
- Mda... mulți oameni au venit să-l vadă. Chiar și mulți oameni de știință... Dar în final au plecat așa cum au venit. Adică cu mâinile goale. Nici unul n-a reușit să-și dea seama ce și cum. Nici acuma nu se știe cine l-a construit, sau măcar cât de vechi e. Dar... dumneata ești cumva ziarist? mă întrebă el privindu-mă pe sub sprâncene, cu un soi de căutătură bănuitoare.
- Nu, nu, l-am liniștit eu. Am venit de capul meu, doar pentru... Ei bine, poate doar pentru că eram curios.
- Asta-i bine. Adică, e bine că nu ești ziarist. Ãia aduc numai belele...
Bărbatul făcu o scurtă pauză, privind undeva peste acoperișurile caselor, după care continuă cu o sclipire voioasă în ochi.
- Dar să mă prezint! Eu mi-s Simon, și dacă ai nevoie de ceva, sau poate vrei să te conduc prin oraș, sau ai nevoie de un loc unde să stai... doar întreabă-mă pe mine! Nici că se putea să găsești pe altcineva mai potrivit!
Între timp se ridicase de pe bancă și se apropia de mine cu mâna întinsă și cu un zâmbet larg, pe jumătate umbrit de mustață. I-am strâns mâna și m-am prezentat la rândul meu.
- Andrei...
Nu știam ce să mai zic, dar am fost salvat de firea vorbăreață a lui Simon. Ne-am așezat pe banca de pe care se ridicase cu câteva momente în urmă, în timp ce el continua să sporovăiască.
- Daa... mare lucru n-ar fi de spus despre turn. Îl vezi și matale - negru și stingher, are vreo treizeci de metri înălțime și e aproape gol pe dinăuntru, dacă nu iei în seamă coloana de metal din mijloc. Aproape de vârf, unde vezi ferestrele din zid - îmi arătă el cu degetul - e o podea din lemn, la care se poate ajunge pe scara care inconjoară turnul pe dinăuntru. Se zice că a fost folosit pe post de turn de veghe în timp de război... Așa a răsărit și orășelul nostru. Înainte nu era decât o cazarmă militară. Dar era la mare depărtare de orice așezare, așa că oamenii au început să-și ridice case prin preajmă, și regele îi plătea ca să aprovizioneze cazarma cu de-ale gurii și ce mai era nevoie. Mai apoi, când n-au mai fost războaie, cazarma a fost părăsită și au rămas doar oamenii. Ba chiar unii dintre foștii soldați îndrăgiseră locul și și-au ridicat și ei case aici. Oamenii mai descurcăreți și-au ridicat casele - astea din jur, care le vezi mai solide - din mormanele de piatră care zăceau în jurul turnului și din zidul scund, de jumătate de stat de om, care-l înconjura pe vremuri. Doar turnul a rămas în picioare...
Văzând că face o pauză mai lungă, mi-am zis că era momentul să încep să-i pun întrebări.
- Dar cum de-i așa pustiu orașul? am început. N-am mai văzut pe nimeni în afară de tine.
- He he..., râse el îngăduitor. Oamenii de pe-aici sunt harnici și muncitori, lucrează din zori până-n seară cât e săptămâna de lungă... Dar duminica își permit să doarmă până târziu, să mănânce pe îndelete și să lenevească prin case, la umbră... De-abia mai pe seară începe forfota. E un soi de obicei pe-aici... Eu? Eu cred că sunt mai... vioi de felul meu! și zâmbi din nou. Măcar dacă stau degeaba, atunci să stau aici, lângă fântână, unde-i răcoare... Bunicul primarului de-acum a construit fântâna asta, împreună cu un meșter pe care l-a chemat de la oraș. Au mai pus umărul și câțiva oameni de pe-aici, și în două săptămâni a fost gata. Bună treabă... E liniștitor să asculți apa, și de-atunci e mult mai răcoare aici, de-aia-mi place... Vezi, și acuma, când căldurile cele mari ar fi trebuit să treacă, soarele arde la fel de tare prin părțile astea... Dar așa a fost întotdeauna. Chiar și iarna ninge foarte rar, și n-au fost niciodata geruri năprasnice.
Și făcu din nou o pauză, după care se ridică în picioare.
- Ei, dar dacă vrei să vizitezi turnul azi atunci hai acum, căci în câteva ore se înserează, și până atunci mai trebuie să și mănânci ceva... nu?
L-am aprobat și l-am urmat până la intrarea în turn. Ușa masivă se deschise surprinzător de ușor și fără nici un zgomot, și m-am mirat văzând că nu e încuiată, ba mai mult, nici măcar nu avea clanță. Intunindu-mi mirarea, Simon reîncepu să vorbească.
- N-avem nici un motiv să ferecăm intrarea. Rareori intră cineva, poate doar fratele primarului cu câteva ajutoare, ca să facă din când în când curățenie, pentru că turnul e mândria noastră și nu vrem să-l lăsăm de izbeliște. Și chiar dacă ar intra străini, de furat n-ar avea ce să fure, și de stricat nici atât...
Interiorul turnului era într-adevăr întunecat și gol. Lumina se revărsa prin ușa larg deschisă, dar și de undeva de sus, unde tavanul era întrerupt în mijloc de o gaură rotundă prin care ferestrele de deasupra aruncau raze anemice de soare. Zidurile erau groase și impunătoare, dar interiorul părea totuși imens și cuprinzător. Piatra cubică din piață se continua și aici, trezind ecouri scurte sub pașii noștri. După câteva minute în care ochii mi s-au obișnuit cu întunericul, am putut să observ în voie stâlpul de metal, nu cu mult mai gros decât un braț de om, care părea că țâșnește de sub piatra cubică, în mijlocul turnului. Suprafața îi era striată de basoreliefuri ciudate, în motive geometrice descendente, care se pierdeau...
- Ãsta e probabil cel mai mare mister, îmi întrerupse Simon șirul gândurilor. Sau cel puțin așa au zis oamenii de știință. Oricât s-au chinuit, n-au putut să-i găsească un rost. Ba chiar au scos piatra cubică și au săpat în jurul lui până s-au plictisit - părea că nu se mai termină. Desenele de pe el se opresc undeva, aproape de suprafață, dar el continuă cine știe cât sub pământ... Dar hai, ar trebui să ne grăbim dacă vrei să vezi acum și partea de sus.
Am încuviințat și l-am urmat în sus pe treptele largi și late de lemn. Din loc în loc, pe zid erau agățate felinare. Iar zidul însuși era același - aceleași blocuri masive de piatră, iar între ele același liant cenușiu și monoton. impresia de sobru și solemn care mă întâmpinase la intrare creștea pe măsură ce mă îndepărtam de sol și mă apropiam de cerul care se ghicea apropiat, dar eluziv, ascuns dincolo de acoperișul simplu al turnului. Iar într-un final am ajuns pe platformă.
Ferestrele înalte decupate în zidul de piatră, deși înguste, ofereau privirilor o panoramă uimitoare. Orășelul se ascundea undeva dedesubt, părând și mai mic de la înălțimea aceea. Dincolo de ultimele case se întindea o cîmpie ușor vălurită, albă de atâta lumină, iar dincolo de ea se ridicau dealuri acoperite de păduri irizate în culorile toamnei. Spre nord se ghicea conturul unor munți, cu deja banalele culmi alb-albăstrui. Spre sud întinderea câmpiei nu era întreruptă de dealuri, galopând până la întâlnirea cu un cer cenușiu, îmbibat de nori. Spre est și vest, simetria era desăvârșită. Același drum prăfuit, șerpuind aparent fără nici un motiv până când se pierde în depărtare, printre copaci singuratici.
M-am aplecat în afara uneia dintre ferestre și am privit înfiorat zidul turnului gonind în cădere liberă până la impactul cu pavajul. Cu o răsuflare adâncă, m-am retras și am cuprins cu privirea incinta goala. Patru stâlpi mărgineau deschiderea din podea, care se căsca fără nici un fel de avertisment înspre treizeci de metri de cădere liberă. Stâlpul de metal se termina la nivelul podelei, în mijlocul găurii, cu o mică structură ca un taler pe care se continuau aceleași basoreliefuri bizare.
Simon uitase totuși să amintească ceva. De-a lungul pereților se întindeau alte două platforme mai înguste, una deasupra celeilalte, la care se putea ajunge urcând alte câteva trepte. Întreaga incintă avea aerul unui mic amfiteatru. În rest, nici un fel de detaliu - chiar și lemnul era neted și uniform, lipsit de orice imperfecțiune.
Am rămas o vreme în picioare, cu privirea pierdută, până să-mi dau seama că fragmentele de gânduri și imagini care mi se învolburau în minte nu aveau cum să ducă la vreun rezultat. Așa că m-am întors spre Simon, care stătea cu mâinile în buzunare și privea lung peisajul printr-una dintre ferestre, și i-am propus să coborâm. Tresări și aprobă tăcut, și, lucru curios, nu mai scoase o vorbă în timp ce pășeam în jos pe lungul șir de trepte, până când m-am hotărât eu să-l întreb ceva.
- Simon? Acum spune-mi și mie unde pot și eu să rămân câteva nopți în orășelul vostru... și cât m-ar costa.
Se încruntă la mine.
- Ei hai... fii serios! Aș da dovadă de lipsă de bun-simț dacă nu te-aș invita să-mi fii oaspete! În plus, hanuri sau hoteluri nu avem, așa că... altundeva, drept să-ți spun, n-aș ști unde să te sfătuiesc să încerci. Oricum, ești binevenit în casa mea, iar cât despre plată... sunt destul de bucuros să mai schimb o vorbă cu cineva din afară... puțini vizitatori, și foarte rar, se opresc în orașul nostru. Așa că nici să nu te gândești să mă îmbii cu bani! Atât pot să fac și eu ca să dau dovadă de ospitalitate!
- Bine, bine... accept și-ți mulțumesc, am zis ca să-i opresc torentul de explicații.
L-am urmat așadar până în dreptul casei lui, nici mare, dar nici mică, văruită discret în ocru și înconjurată de feluriți pomi și arbuști grupați într-o grădină mică și cochetă. Îmi deschise ușa și mă pofti înăuntru, unde îmi făcu cunoștință în câteva cuvinte cu soția lui, o femeie a cărei comportare contrasta oarecum cu cea a lui Simon: liniștită și calmă, rareori răspundea cu mai mult de câteva cuvinte și în general avea un aer gânditor și contemplativ, trăsături care nu o împiedicau însă să fie o gospodină excelentă, după cum o dovedea casa ordonată și îngrijită și după cum o dovedi mai presus de orice cina excepțională pe care o pregăti în scurtul răgaz în care Simon îmi oferi un pahar cu tărie. În timpul cinei, intuind că îmi era prea foame ca să mă mai concentrez la altceva, Simon limită conversația la câteva fraze care nu-mi cereau participarea, iar jumătate de oră mai târziu mă conducea până în pragul camerei care urma să fie a mea pentru următoarele două săptămâni (îl avertizasem că diligența nu se va întoarce mai devreme, iar el mă asigurase zâmbind că nu e nici o problemă), nu înainte ca eu să-i complimentez soția pentru o cină impecabilă.
Camera era mică și comfortabilă, nefiind mobilată decât cu un pat, o masă, un scaun și un dulap, pe care la o adică oricum nu aveam cu ce să-l umplu, iar fereastra se deschidea deasupra unei grădini ce părea a fi o copie identică a celei din fața casei. Mi-am trântit geanta de voiaj în dulap, realizând că sunt prea obosit ca să mai despachetez, și m-am lăsat învăluit de așternuturile mirosind a curat și a proaspăt scrobit, căzând instantaneu într-un somn adânc și fără vise.