Liftul este statuia prețioasă de ceară a unui zombie. Îl ocolești, îl studiezi cu atenție, însă nu-i găsești nici un cusur: are găuri, sfori, zgâlțâituri, sughițuri împletite... E verde. Brațele întinse înainte împart umbra muzeului în două. Jumătatea stângă e anihilată intermitent de frisoanele unui neon. E agasant. Îți întinzi dinții, spargi neonul între dinți și sorbi gazul dinăuntru ca pe-o stridie. Ghidul tău, balerina de aracet, privește cum te luminezi încet-încet la față. Încuviințează din cap și se retrage cu un soi reverență ironică, nu înainte de a-și trece mîna vâscoasă prin părul tău. O privești cum se îndepărtează, în timp ce în spate...

Te întorci fulgerător. La rîndul lor, butoanele liftului fulgeră ca niște unghii lăcuite. Zece degete țâșnesc din orificiile lor, sfâșiind din exterior panoul de plumb. Prin crăpătură se scurge capul rânjit al balerinei, apoi, aproape instantaneu, ca o limbă albă de cameleon, creștetul și fruntea ei se întind și se lipesc de aracetul care ți-a rămas în păr de la mângâierea de mai devreme. Rînjetul rămâne întins între voi, ca un pod gâfâitor. Vă prăbușiți amândoi în interiorul spiralat al liftului, printre ligamentele uscate ale statuii zombie. Liftul însuși este statuia de ceară a unui zombie.