Atunci când șefa m-a sunat să mă întrebe dacă mi-ar plăcea să fac un reportaj despre poluarea în Delta Dunării, am fost bucuroasă și flatată, în același timp, fiindcă s-a gândit tocmai la mine. Din fire nu sunt superficială și detest să aud "las` că merge ș-așa". Dar, în delegații plecau doar pilele, iar eu nu mă număram printre ele. Deci, se năștea întrebarea: de ce eu? A doua zi, la serviciu, după ședința de redacție, Alexandra, șefa mea, îmi spune să vin la ea în birou. Fiind o femeie rece și capricioasă, evident nu mă așteptam la ceva bun. Intru. Mă poftește să mă așez. Lucru neobișnuit! Stau pe un colț de fotoliu, ca pe ace. Își aprinde o țigară și mă măsoară încet, din cap până în picioare, ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată. Semn rău, zic eu în gând. Fumează calm, tacticos, aproape jumătate din țigară. Eu încep să mă simt penibil, ca o gâză sub microscop, deoarece era literă de lege că, atunci când intrai pe teritoriul ei, să nu spui nimic. Să aștepți... să deschidă ea discuția.
- Maria... aud în cele din urmă. Eu văd ce faci, că nu-s chioară... Și dacă am hotărât să te trimit pe tine în Deltă, știu ce fac.
Firește, un șef știe ce face. Are întotdeauna dreptate. Aici, se aplică cele două legi fundamentale pe care le-am învățat, încă, din prima zi de serviciu. Legea numărul 1: Șeful are întotdeauna dreptate. Legea numărul 2: Atunci când șeful nu are dreptate, se aplică Legea numărul 1. În altă ordine de idei, Alexandra, șefa mea... vorbea dur, uneori chiar vulgar, însă era o profesionistă, în adevăratul sens al cuvântului... și pentru acest lucru o respectam. Toți cei din redacție... și de prin împrejurimi...
- Știi, Maria... ar fi trebuit să plece Ion, în locul tău... așa mi s-a recomandat...
Oare de ce nu-mi spunea o noutate? Știam eu cum se aranjează treburile când vine vorba de delegații... Ion, culmea ironiei, un coleg de la alt departament, inginer constructor de meserie, care nu avea nimic de-a face, nici în clin, nici in maneca, cu această meserie, era producător de filme. Niciodată n-am înțeles cum, pentru că nu făcuse în viața lui vreun curs de specializare și, mai mult, nu se arăta interesat de domeniu. Însă, îi plăceau, la nebunie, deplasările prin țară. Pleca întotdeauna împreună cu un alt coleg, iar gurile rele vorbeau pe la colțuri, că celălalt îi făcea treaba... Așa bântuiau zvonurile pe culoare... și toți eram bine informați. Dar, când venea vorba de bani... îi luau amândoi... Oricum, Ion se angajase cu "recomandari" serioase... și nu era singurul... Acest lucru era o certitudine și îl știa toată lumea.
- Deci, am refuzat să trimit doi oameni... Costă! Și n-avem buget așa de mare... Vei pleca tu... Poți să îți alegi operator, spuse întinzându-mi o bucată de hârtie pe care era scris un număr de telefon și un nume, Vasile,... dar fii foarte atentă. Vreau să iasă o treabă de nota douăzeci. Ai înțeles?
Am înțeles, cum să nu înțeleg?! Întotdeauna ordinele șefului trebuie respectate cu strictețe. Va ieși o treabă de nota douăzeci!
- Știi... nu mă deranjează dacă va ieși ceva mai lung... Important este să fie consistent. Vreau să aflu cum e cu poluarea... Vezi că e un subiect delicat... Și n-ai timp prea mult la dispoziție...
Știam la ce se referă, dar am așteptat să își termine ideea.
- Nu vreau să fim arătate cu degetul după ce intră în emisie... Ai grijă cum pui problema și încearcă să fi neutră! ( de parcă ar fi fost chiar așa de simplu...) Da! Acum, ocupă-te de tot și ține-mă la curent!... A! Și ar mai fi ceva! Două zile pentru drum și una pentru filmare... Nu pot mai multe!
Timpul era foarte scurt. Nepermis de scurt pentru amploarea subiectului. Nu mă interesa. Eu știam ce aveam de făcut. Restul nu mai conta. Încuviințez printr-o înclinare a capului și un zâmbet stângaci. Mă ridic încet și mă îndrept spre ușă. Aș fi vrut să-i mulțumesc pentru încredere... cunoșteam, deopotrivă, ce însemna un asemenea subiect... dar nu am îndrăznit, deoarece știam că nu suportă așa ceva. Când să ies, o aud:
- Maria! Succes!
Era tot ce aveam nevoie. O salut din priviri. Afară, colega mea, Ileana, mă întâmpină curioasă:
- Ei? Cum a fost?
Sunt fericită și emoționată, în același timp. Zâmbesc generos:
- Plec în Deltă!


După aceea, a început nebunia. Să vorbesc cu operatorul. Să dau telefoane. Să caut locuri de cazare. Să fac un buget aproximativ. Să mă documentez. Să-mi structurez reportajul... Știam, din capul locului, cine aș fi vrut să semneze imaginea filmului. Îl cunoșteam de mulți ani și era un om de încredere. Dieter. Nimeni altul. Când m-a văzut, la el în departament, în pragul ușii, a fost de acord. Înainte să-i spun. Cred că a mirosit că e vorba de o delegație... Câteva zile apoi, mi-am pregătit plecarea în cele mai mici detalii. Am ales până și traseul. Dieter a fost impresionat.
- Măi, copile,...( Așa obișnuia să-mi spună... m-am ales cu această "poreclă", fiindcă nu-i puteam spune nume, în prima zi, în care am fost cu el la o conferință de presă... Nu conta că de atunci trecuseră niște ani... destui la număr. De fapt, fiecărui coleg îi spunea într-un fel anume... Unii se supărau, dar majoritatea știau de glumă. La urma urmei, apelativul dat de Dieter îți sublinia o trăsătură ori o calitate... sau nu... depinde.) ...nu știam că ai și aptitudini organizatorice...
- N-am făcut mare lucru... am încercat...
- Ei, nu!
Am făcut și un text pe care i l-am arătat Alexandrei. A făcut câteva corecturi încheind scurt:
- Acum, pe cai! Dacă n-ai cai... pe curând!
Acesta era modul ei, mai mult sau mai puțin original, de a-ți spune că timpul trece, prea repede și că e imperios necesar să te apuci de treabă...


În noaptea de dinaintea plecării, n-am dormit prea bine. Aveam emoții. Așa mi se întâmpla de fiecare dată când plecam undeva, indiferent de loc. Sunt o fire prea sensibilă, poate din această cauză... Mi-am făcut bagajele cu două zile înainte, nu cumva să mă trezesc că am lăsat ceva acasă... Nu mi s-a întâmplat niciodată și nici nu mi-aș dori...
Dimineața la ora 7 eram în picioare. I-am trimis un sms Iubirii mele, pentru că adormeam și mă trezeam cu el în gând... Am trasat ultimele indicații vecinei de palier căreia îi lăsasem casa în grijă, cu tot ce era în ea, pe perioada celor trei zile în care lipseam și mi-am făcut un frappe. Minutele treceau așa încet... Și ca să încep săptămâna și ziua, pe amândouă la un loc, frumos, am vorbit cu El la telefon... Parcă mai căpătasem curaj...


Gata. Echipa era strânsă și pregătită să plece în Delta Dunării. Ne-am amuzat pentru că toți eram îmbrăcați în blugi albaștri și aveam tricouri cu mâneca lungă, albe. Eram patru oameni eu, alias Copilul, Dieter, operatorul, Mircea, asistentul de imagine, sau Ford și Claudiu, Tare de Cap, sunetistul și șoferul echipei, în acest caz.
Se anunța o zi frumoasă și caldă de toamnă. Cam într-o oră, am ieșit din orașul fierbinte și, deja aglomerat. Am trecut în revistă emisiunile informative din seara precedentă, lansând ipoteze și criticând ceea ce nouă ni se părea că merge prost. Am alunecat spre bancuri... Dieter era specialist în spus, iar noi le savuram... mai puțin Claudiu, care pricepea poantele târziu. Cred că nu era suficient de subtil... Ne-a spus și el un banc... Sec... "Cică, a fost odată, o muscă. Și musca aceea a intrat în urechea unui cal. Dar, când să iasă musca... nu mai era calul..." Am râs cam strâmb, toți și am ajuns la concluzia că trebuie să ai acel "nu știu ce" ca să poți spune bancuri, și ce era mai important... să captezi atenția. Deși am auzit și glume la care am râs cu lacrimi, ciudat, însă îmi amintesc doar bancul spus de Claudiu... Claudiu, sau Tare de Cap... cum îi spunea Dieter. De ce? Pentru că, într-o zi, după o filmare interminabilă, s-a grăbit... într-un loc în care și împăratul merge pe jos... și, din neatenție, s-a izbit cu capul în ușa pe care voia să o deschidă cu piciorul. Nu știu câte stele verzi a văzut instantaneu, el zicea că destule..., dar s-a ales cu pielea plesnită și cu trei copci. Dieter l-a ajutat să ajungă la spital, apoi s-au distrat împreună pe seama întâmplării. "Bine că n-a fost ușa din fier, obișnuia să spună operatorul, că ți-ai fi făcut capul țăndări!" De atunci, a rămas... Tare de Cap...
Mircea, în schimb, era Ford. De ce Ford? Din simplul motiv că la filmări se ocupa de sunet, uneori cabluri, lumini... Avea o îndemânare ieșită din comun în a pregăti echipamentul de filmare... Eu eram angajată de puțină vreme și încercam să-mi onorez îndatoririle de serviciu cu succes. Numai că, într-o zi am avut neșansa să întâlnesc un om ciufut, care mi-a pus și răbdarea la încercare, mi-a și întins nervii peste limita normală, acceptată. Când am terminat, mi-am făcut cruce. Invitatul nostru a tulit-o englezește în altă parte, lăsându-ne să ne strângem echipamentul. Claudiu s-a închinat și el. Dieter s-a răcorit printr-o înjurătură neaoșă. Eu vreau să trec peste piciorul trepiedului, dar mă împiedic de un fir. Scap microfonul. În încercarea de a-mi recăpăta echilibrul, mă agăț de piciorul unui reflector. Dieter, care tocmai desprinsese camera de pe trepied, o ridică deasupra capului. Mircea îmi sare în ajutor. Eu nu reușesc să-i prind mâna... Parcă aceste momente sunt făcute anume să vezi că ai degetele prea scurte, ori că piciorul nu te mai ascultă. Colegul meu se întinde mai mult spre mine... Într-o fracțiune de secundă, m-am prăbușit trăgând după mine reflectorul. Mircea s-a împiedicat de trepied și ne-am trezit jos, grămadă. Norocul nostru a fost că nu mai era nimic în priză... Altfel... Dieter, care asistase la spectacol se cocoșa de râs:
- Măi... eu mă uitam la voi... și-mi era de cameră să nu o faceți praf! Ha! Ha! Ha! Și tu... te-ai repezit să o prinzi pe Maria... Ha! Ha! Ha! Ai intrat în viteza a cincea... Mamăăă... Super tare! Ai fost exact ca Fordul meu... Ca-n filme!
Așa a și rămas. Ford. Eu eram Copilul... L-am întrebat pe Dieter de ce îmi spunea așa. A ridicat din umeri, zâmbind:
- Nu știu... Dar când te-am văzut prima oară, erai atât de sobră și de hotărâtă... După aceea, când l-ai luat la zor pe ăla... care ne-a tăiat fața... și ai izbucnit în râs... Oho!!! Râdeai cu așa poftă... Molipsitor! Atunci mi-am zis că numai într-un copil poate exista seriozitate și bună dispoziție împinse la extreme...
Da! Îmi aminteam perfect. Era o dimineață noroasă de iarnă și ne grăbeam să ajungem la o conferință de presă extrem de importantă, anunțată în ultimul moment. Eram atât de încordați, încât nici nu puteam vorbi. În apropierea clădirii cu pricina, ne taie fața un individ care a sărit, pur și simplu, pe trecerea de pietoni... pe culoarea roșie a semaforului. Frână puternică. Am fost la un pas să ne ciocnim de mașina care venea pe contrasens. Șoferul amuțise. Ne-am crispat cu toții. Eu m-am zburlit, răstindu-mă, prin parbriz, la pietonul imprudent:
- Măi, boule!!! Nu vezi că-i roșu???
Sunt convinsă că momentul de tensiune a fost atât de puternic, încât replica mea venise ca un gând, general valabil. Am râs cu lacrimi după aceea. Toți. Mult timp, apoi, Mircea obișnuia să mă imite, maimuțărindu-se...


Am ajuns în Tulcea pe la ora cinci, după-amiaza. Ne-am luat camerele în primire, hotărând să ne vedem jos, la Recepție, pe la 20:30, să facem planul pentru ziua de mâine și să mâncăm ceva la restaurant.
Camera mea se afla la etajul al doilea. Mobilată cochet, luminoasă. Mi-a plăcut din prima clipă. Pe măsuță, lângă telefon, era o vază plină cu trandafiri roz. Dedesubt, pe un cartonaș mai mare decât o carte de vizită, scria caligrafic: "Bine ai venit, Maria!" Am zâmbit. Era un mod original, aici, la noi în țară, de a fi întâmpinat. Prin alte locuri, în Anglia, de exemplu, urarea de bun venit îți apărea direct pe ecranul televizorului... Oricum, intenția conta. Mi-am aranjat lucrurile în șifonier. Am dat drumul la apă să fac un duș. Econoamă cum sunt, am potrivit-o de caldă și am oprit-o să mă săpunesc. Era o adevărată binefacere... după atâtea ore de mers. Am întins încet gelul de duș pe trup, mi-am masat pielea capului cu grijă,. răsfățându-mă cu mirosul suav al șamponului. În această stare de profundă relaxare, am deschis robinetul. Au țâșnit pe mine o mulțime de stropi mari și reci ca gheața. La început, n-am putut vorbi articulat. Un "aaaaaaaaaaa!!!!!!!" scăpat din gâtlej. Apoi, o înjurătură... Cu chiu, cu vai m-am clătit. Am înțeles, în cele din urmă... Apa caldă nu mai era în program... De ce n-or fi pus în baie un anunț că nu curge apa caldă? Așa cum au făcut în cameră... cu mesajul de întâmpinare!
L-am sunat pe Vasile. Am aflat că el avea un văr, prin alianță oarecum, îndepărtat, care locuia într-un sat din Deltă. El va fi ghidul nostru deoarece cunoștea locurile foarte bine. A doua zi la opt și un sfert, am plecat. Vasile era mecanic auto și ne-a împuiat capul cu o mie de detalii despre cum să recunoaștem..., ce să facem dacă..., de ce să nu cumpărăm cutare lucru..., unde să dăm primul telefon când... avem probleme cu mașina, sau ne lasă în drum... Singur, Dieter părea interesat de discuție. De pe locul copilotului, prin oglinda retrovizoare, l-am văzut pe Mircea moțăind, iar pe Claudiu privind, plictisit, pe fereastră.
Am înregistrat câteva interviuri ale unor oficiali, mai mult sau mai puțin plictisitori despre poluarea în Deltă, apoi am plecat să vedem cu ochii noștri ce și cum... Trecuse de prima oră a prânzului. Am traversat cu bacul o zonă sălbatică și amorțită de toamnă. Când am ajuns pe insulă, copiii s-au strâns în jurul nostru ca la urs. Insula era un sătuc izolat, în mijlocul apelor. Legătura oamenilor de aici cu ceilalți, de dincolo de ape, era făcută de bac, ori de vreo barcă mai acătării. Sat de pescari, femei casnice cu mulți copii și bătrâni puțini, sfătoși, și mai ales curioși din cale-afară, această bucată de pământ părea să ascundă mai mult decât observam noi, la prima vedere. Vasile s-a apropiat de un bărbat înalt, morocănos, izolat de grupul de curioși, mai aproape de mal.
- Sone! Ei sunt domnii de le televiziune...
Sone s-a uitat la noi ca la niște arătări picate, atunci, din Lună. Arătându-mă cu capul, îl întrebă pe Vasile:
- Și ea? Tot de acolo îi?
- Doamna scrie, iar domnii filmează...
- Atâția??? se scărpină bărbatul, nedumerit, în vârful capului.
Evident, mintea lui Sone se afla într-o mare încurcătură... L-am privit, încercând să-i aflu vârsta. Sone era bine făcut, un pic adus de spate. Avea pielea arsă de soare, lucioasă. Mâinile mari, noduroase și le frângea neștiind ce să facă cu ele. Era cărunt, cu părul nepieptănat, lins, dat peste cap. Avea fruntea înaltă, ochii cenușii, oblici, cu privire dreaptă, aspră. Pomeții obrajilor erau proeminenți, cu pielea tăbăcită. Parcă era, în întregime, sculptat în piatră. Nu-mi amintesc să-l fi văzut zâmbind. Purta o salopetă uzată, cenușie și niște teniși negri.
Vasile a făcut prezentările. Când i-am strâns mâna am avut, pentru o clipă, senzația că am atins un pește. Avea pielea rece și alunecoasă. Și-a înfipt privirea în ochii mei, vorbindu-mi apăsat, hotărât:
- Nu știu ce caută o femeie așa frumoasă ca dumneata aci... că îi un loc pustiu...
N-am știut ce să-i răspund. I-am zâmbit în colțul gurii. În fond, nu mă justificam în fața lui. Ceata de copii care se adunase acolo ne adulmeca din toate părțile. Unul dintre ei, să fi avut vreo șase ani, s-a apropiat foarte mult de mine și m-a atins pe mână:
- Vai, tanti, ce păr roșu aveți...
Buf! Ce remarcă! Auzi!? Ce spirit de observație! Roșu?? Nici vorbă. Era o nuanță de acajou închis... Atât și nimic mai mult. E adevărat că nu mă așteptam la un asemenea tip de reacție din partea unor oameni obișnuiți, în fond, ca și mine... Dieter explica unor puști ce înseamnă aceea o cameră de filmat... Restul... Stăteam cu toții gură-cască... măsurându-ne ori evaluându-ne din priviri. La un moment dat, zăresc o namilă de femeie venind spre noi, călcând greu, apăsat. Era trecută de prima tinerețe, supraponderală și roșie în obraji.
- Mânca-o-ar mama, pe ea! De fată! Vino să te pup!
Nici una, nici două, până apuc să mă dezmeticesc îmi trage o țocăitură pe obrazul drept de mă lasă mască. Îmi vede uimirea și continuă râzând:
- Hai, nu te supăra! Bine-ați venit la noi, zice uitându-se la mine cu băgare de seamă. Da ce măruntă ești...
"Cred și eu, o aprob în gând... eu am 1.62..., iar ea ... pe putin 1.90... și greutatea, pe măsură..." Tanti Lena, căci așa o chema pe femeie, s-a dovedit a fi o gazdă perfectă. Ne-a promis o cină... pe cinste... sa nu o uitați așa... fâști! fâști! N-am prea înțeles ce înseamnă "fâști-fâști", dar era un gest făcut cu palma având degetele răsfirate, agitate dintr-o parte într-alta. S-a mai uitat o dată la mine, apoi m-a dojenit cu degetul:
- Vai, maică, așa tânără și cu atâția bărbați după dumneata...
Am rămas buimacă... De fapt, ce voia să spună? I-am răspuns brusc, supărată:
- Ei sunt colegii mei...
Atât. N-am fost în stare să spun mai mult, fiindcă tanti Lena râdea, ținându-se cu mâinile de burtă:
- D`apoi știu! Bată-te norocul, să te bată! Da... Ha! Ha! Ha! Io am zis în glumă... Ha! Ha! Ha!
Așa? În glumă? Nici bine nu am venit și ne luau peste picior. Bună treabă!


În cele din urmă, ne-am urcat în luntrea lui Sone... Vâslea încet, privind mereu în jos. Din când în când, ne arunca, pe rând, o privire piezișă. Alunecam ușor pe oglinda apei înfiorată de barca noastră. Rar se auzea câte un țipăt de pasăre, ori clipocitul unui pește sărind din apă. Vegetația atinsă de semnul toamnei părea că se reculege... Priveam vrăjită priveliștea ca și cum aș fi vrut să-mi rămână întipărită, mereu, în minte. Mircea pare la fel de încântat ca mine. Îl aud pe Dieter că mă întreabă:
- Ce faci, Copile? E frumos ce vezi, nu-i așa?
- Da... mi se pare că privesc un peisaj încărcat de poezie... nu prea știu cum să mă exprim...
Claudiu sare ca ars:
- Ce poezie vezi, tu, aici? În afară de apă și stufăriș??? Vouă vă arde de poezie, iar mie mi-e frig de crăp!!!
Evident... fiecare cu ale lui... Sălciile mângâiau apa cu un gest tandru, iar papura uscată era schițată pe conturul maroniu, lichid... Crengile, aproape uscate, ale unor copaci stăteau întinse, ca niște mâini în semn de rugăciune, spre cer, implorând milă... Am uitat noțiunea timpului. La un moment dat, în apă, chiar lângă barca noastră, am zărit o linie curbă cenușie. A zvâcnit, imediat, pierzându-se în adâncuri. Am tresărit. Sone a mormăit:
- Un șarpe de apă... atât... Uite! a spus întinzâ,nd degetul spre o zonă doar de el cunoscută și zărită. Ajungem!
În aer am simțit miros greu, urât. Într-adevăr, izul venea dintr-acolo, dinspre locul de care ne apropiam. Ceea ce am văzut, însă, întrecea absolut orice imaginație. Pești morți, unii intrați deja în putrefacție, oase ale unor păsări sau animale, nu mi-am dat seama exact..., gunoi, pungi, sticle din plastic, hârtii, cutii goale de conserve... și, pe o mare suprafață a apei, urme de deșeuri. Am privit îngrozită, pentru că nu mă gândisem la așa ceva... parcă trăiam un coșmar... Eram pe marginea unei gropi de gunoi... Mirosea a..., de fapt, eram cu toții învăluiți de putoare... Ceea ce simțeam, depășea cu mult capacitatea unei minți de om de a-și închipui mirosul. Ceea ce m-a îngrijorat, a fost că ceea ce vedeam noi se întindea pe o suprafață destul de mare și, după spusele lui Sone, nu era un loc izolat, singurul... Într-o frântură de secundă, mi-am dat seama că imaginile pe care le surprindea Dieter s-ar putea să nu intre niciodată pe post... Sau poate că da... Ceea ce vedeam era strigător la cer! Cine știe, în fond, nu era de glumă cu un asemenea lucru ce ar putea avea repercursiuni grave asupra tuturor... De fapt, n-aș fi fost singura al cărei material nu primea toate aprobările... Se mai întâmpla... Dacă era un reportaj bun, se găseau doi, trei colegi care să te felicite. Dacă nu, telefonul mobil putea suna patru zile non-stop, iar dacă eram binecuvântată cu puțin noroc, mă alegeam doar cu o penalizare... Altfel, trebuia să-mi caut de lucru în altă parte... Am văzut și așa ceva... Claudiu și-a ascuns nasul în batistă, acoperindu-și ochii. Da, era o priveliște înfiorătoare... Atunci l-am văzut pe Sone plângând. Își ștergea cu dosul mâinii, lacrimile... M-a impresionat. Acolo, în lumea noastră, pe care o numim cu mândrie, civilizată, nimeni nu plânge dacă vede cuiburi de păsări distruse, ori pești morți, otrăviți. Of, Doamne, în ce lume anapoda trăim!


Mai târziu, în încercarea de a surprinde imagini relevante pentru reportajul nostru, Dieter s-a cățărat într-un arbust. De fapt, era un copac cu înălțime medie și cu coroana rotundă, fără frunze. Gândindu-se că va face o panoramare reușită, și-a canalizat toată atenția într-acolo. Nu știu cum s-a făcut, că o creangă de care se sprijinea a cedat... nu lent, așa ca să băgăm și noi de seamă... Brusc! Crrrac! Și dintr-o dată, l-am văzut pe colegul meu alunecând, împreună cu creanga spre pământ. Nu s-a lovit tare. Însă, deasupra capului ținea ca pe un trofeu, camera de filmat.
- Mamăăă!!! zise pipăindu-și apoi picioarele și mijlocul. Bine că nu mi-am rupt ceva!
Firește că în asemenea situații, numai proștii râd... Însă mă lovise o poftă nebună să hohotesc. Pur și simplu, nu m-am putut abține. Și nu eram singura. Mircea se tăvălea, imitând căzătura. Claudiu chicotea și el. Dieter nu s-a supărat. Ba dimpotrivă. Ne dădea și alte detalii:
- Măi, oameni buni! Îmi repet eu tacticos mișcarea... și când să apăs pe Rec... na! Simt că alunec... Eu în loc să mă agăț de trunchiul pomului, îmi încleștez mâinile pe cameră... dac-o fi să mă prăbușesc... să n-o las singură... mititica...
Mititica era o camera de filmat, o sculă profesională, luată pe bază de proces-verbal, verificată și răsverificată... și apoi, dacă s-ar fi întâmplat ceva... eram toți buni de plată. Ori să aruncăm în vânt câteva zeci de mii de dolari... parcă nu ne era la îndemână...


Noi eram asemeni unor turiști veniți în vacanță. Ne miram de tot ceea ce vedeam și ne etalam cunoștințele învățate la școală... Sone parcă nici nu ar fi existat... Mircea, însă, era cel mai încântat, pentru că nu mai fusese până atunci în Deltă. În fiecare lucru, cât de mic ar fi fost, găsea o minunăție... La un moment dat, s-a îndepărtat de grup, urmărind niște rațe, cred, dintr-acelea care nu au zburat spre țările calde... Cu ochii pe sus, după ele, a călcat cu un picior în mâl. Bine că nu s-a scăpat cu totul! A strigat după ajutor fiindcă nu și-l mai putea scoate. A sărit imediat Sone... Mircea a ieșit fără adidas... Papucul i-a rămas în mlaștină. Așa a umblat restul zilei... Desculț... Norocul lui a fost că nu plouase, iar afară era o zi minunată.
Claudiu se gândea că acum e rândul nostru să ni se întâmple ceva... Eu și el urmam la rând... Așa a și fost, însă nu acolo, în inima apelor. Mai târziu, când am făcut o pauză, Sone a prins trei pești pe care i-a pregătit, pe mal, pe o tablă încinsă, la un foc improvizat... cu sare si usturoi. Nu știu dacă a mai pus și altceva... Mirosul era îmbietor... Am luat o bucățică. Prima. Peștele era atât de condimentat, pișca așa de rău, încât am simțit cum îmi ies ochii din orbite, ca la melci. Doamne Sfinte! Până să-i avertizez și pe colegi... îl văd pe Dieter cum înfulecă o bucată zdravănă. E inutil să povestesc restul! Cred că toată apa ce ne inconjura nu ar fi fost în stare să ne stingă arsura. Claudiu a scăpat, ca prin urechile acului, fiindcă nu-i plăceau peștii și nimic din ce era gătit, mai ales dacă-și vârâse vreunul coada... Sone cred că s-a amuzat în sinea lui, văzându-ne, dar nu a scos un sunet, mâncând liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat...


Seara, am ajuns acasă, la tanti Lena și la moș Gheorghe. Trăiau într-o căsuță din chirpici, cu două încăperi, acoperită cu stuf. În curte, se auzea zarvă de găini, dintr-o cotineață improvizată. Mai aveau un măgar, Dolănescu. Blând, cu ochii mari, triști. L-am mângâiat și i-am dat un măr pe care-l uitasem în rucsac. În curte, dintr-un capăt într-altul, era întinsă o masă din scânduri, acoperită cu o pânză groasă, țesută din in. A avut dreptate tanti Lena. Erau o mulțime de bunătăți... Ne-a explicat, pe rând, ce pusese acolo:" borș de caracudă, ciorbă de pește cu perișoare, ciorbă pescărească, cegă rasol, crap rasol cu sos de vin, plachie de crap, șalău la grătar cu sos iute ( de care nici nu m-am atins), somn pane cu cartofi, icre albe și icre negre așezate pe bucățele de azimă" (un fel de pâine de prin partea locului). Instantaneu am simțit un gol uriaș în stomac... Cred că a muncit toată suflarea insulei ca să pregătească un asemenea festin. Focul ardea mocnit, într-o parte a curții, cu apa de mămăliguță pregătită. A fost o cină ca-n povești... Dar, toate preparatele erau pe bază de pește. Pește! Spre disperarea lui Claudiu. Lui nu-i plăcea peștele. Deloc. Absolut deloc. A prins de veste și tanti Lena. Mai târziu. Atunci, a luat gâtul unei găini pe care a fript-o pe jar. A mâncat bietul Claudiu găina. Toată. Că nu mâncase nimic, nici dimineața la hotel, nici peste zi...
Bunătățile au fost servite în strachini din lut. Pentru prima dată în viața mea, am mâncat cu lingura și furculița din lemn. A fost grozav. Rachiul, "tăria", cum îi spuneau ei, era turnată direct în ulcioare. Am trăit cu senzația că mă aflam pe altă lume, demult uitată... Iar ca surpriza să fie totală, dupa ce am mâncat, ni s-a adus desertul. Desertul consta în pepeni galbeni, tăiați în jumătate și umpluți cu bucăți de mere, pere, prune... ce au găsit în grădină, peste care era pus zahăr și "tărie". Aveau un gust, cu adevărat, deosebit. Singura problemă era că, pe nesimțite aproape, rachiul cobora în picioare, amorțindu-le și, colac peste pupăză, mai încleșta și fălcile... Numai așa îmi explicam starea de profundă meditație a lui Mircea...
După un timp, aceia dintre noi care n-au căzut în starea meditativă a colegului meu, cu spiritele încinse de aburii băuturii și cu limbile dezmorțite, au început să danseze. Gazdele au scos pe fereastră un pick-up vechi și o boxă. Nici eu n-am scăpat. Sub îndrumările atente ale lui Costea, băiatul cel mare a lui tanti Lena și al lui moș Gheorghe, am învățat și eu, geamparalele...




Am plecat târziu... Ne-a dus moș Gheorghe cu barca. Am lăsat în urmă zâmbete, vorbe frumoase și, mai ales, promisiunea că într-o bună zi, ne vom revedea...