Iubite, uneori, mă simt liberă pentru că hoinăresc pe străzi fără nume... ba nu, sigur că au unul, însă eu nu-l cunosc. Mai pot să cred în aritmetica sufletului meu, conform căreia unu plus unu fac întotdeauna doi. Sunt prea obosită de atâta durere și gânduri... nici nu mai am timp să aud claxoanele mașinilor care mă atenționează că nu am respectat o nu știu ce regulă de circulație...
Iubite, alteori, mă simt liberă pentru că viața mea a început odată cu bătaia clopotelor din argint. Am jurat că voi fi veșnic a ta... Oare, veșnicia cât o fi ținând? Nu! Nu mi-e frică de timp, însă mă tem de umbre și de fum.
Iubite, de cele mai multe ori, mă privesc în oglindă și mă întreb, cu sinceritate, cum poate o culoare să iubească atât de mult negrul ascuns în ochii tăi...


Iubite, lasă-mă să înțeleg ce înseamnă dorul tău și aș mai vrea să savurez gustul minutelor când nu ești lângă mine... deși atunci simt că eu nu mai sunt eu.
Iubite, descoperă-mă fără trecut, fără amintiri, fără zâmbet... așa cum nu a făcut-o nimeni până acum.