E îngrozitor de frig.Deprimant.Un frig ce te imobilizează.
Nu pot acum decât să-mi răstignesc gândurile cu chiroanele mele tăioase,cuvintele.
Mă-nțep cu violență-n duritatea lor și las veninu-mi să mi se scurgă pe trup,în sus,până la creier,să-l paralizeze pentru o clipă și apoi să-și ridice din nou aburii,purificându-l.
Îmi vine să-mi zdrobesc degetele,să-mi arunc falangele la întâmplare,să le las să se odihnească,până când se vor întoarce singure la locul lor,noaptea,pe furiș.
Îmi vine să-mi străpung inima,atât cât s-o fericesc cu o moarte adâncă de o clipă,care s-o ajute să renască mai puternică.
Îmi vine să-mi străpung strălucirea irișilor,s-o-ngheț lipind-o de Lună și-apoi s-o las să se deschidă dimineață,caldă și nouă,odată cu pleoapa de foc a Soarelui.
Îmi vine să-mi fac gura râu de munte,din care să se adape un singur cerb.Când el nu e,să-mi las apa absorbită de pământ,întru viață și bucurie.
Buzele să mi se facă petale de floare,corolă gata să se deschidă celui pe care-l iubesc.
Cascadele mele de râs să-mi fie marș funebru la această descompunere spre renaștere.
Lacrimile să-mi fie cenușa din care voi renaște.
Să-mi iau cenușa în mâini,să ți-o risipesc în adâncul privirilor și apoi să-i sorb parfumul prin falange,prin inimă,prin iriși,prin gură,prin toți porii trupului meu.
Și mâine să fiu piatră pe care să o strivești și ea să se transforme sub pasul tău în floare;să fiu văl de căldură peste un ocean înghețat pe care să o adulmeci cu nesaț;să-ți fiu floarea ce răsare fără a-i păsa de zăpadă,steaua ce-ți zâmbește ziua,fărâmă de soare ce-ți răsare la miezul nopții!
(martie-1996,când citeam mai des Nichita Stănescu)