Viața în roz

„Aici trebuie să fie...E adresa de pe bilet...” îmi ziceam în gând. Cu toate acestea nu vedeam nici o intrare. Și nici nu știam foarte bine împrejurimile deoarece nu eram din oraș. Așa că am început să întreb. Se pare că nu foarte mulți știau de acest loc. Se cunoștea asta. Drumul era destul de gol pentru o după amiază de luni. Până când cineva se oferi să mă conducă spre intrare.
„ – Este prin spate.” Îmi spuse el, mai mult șoptit.
Era un domn înalt, cu o față destul de aspră, totuși nu foarte bătrân. Părul îi era dat pe spate, iar pe alocuri se puteau observa niște fire albe, chiar mai multe.
„ – Regizorul vă așteaptă de ceva timp. Va fi bucuros că ați venit.” Continuă el. Deci faptul că se oferi să mă conducă nu era întâmplător.
„ – Sincer să fiu cu dvs., credea că nu veți mai veni. Știți cum e, distanța mare dintre orașe, timpul limitat atât al lui cât și al dumitale... Cu toate acestea, sunteți aici...”
„ – Am promis că voi juca rolul. Iar eu nu îmi încalc niciodată promisiunile.”
„ – Acesta e un lucru demn de apreciat.” Îmi spuse el atingându-mă ușor cu bastonul.
După care continuă:
„ – Sunteți timid... De ce vă dați înapoi?”
Nu am zis nimic.
„ – Am ajuns. Aceasta e ușa. De aici eu te voi părăsi. Te las pe mâinile lui”. Un zâmbet șters, ușor șters.
Deschid ușa. Intru.
„ – Deci ați ajuns în cele din urmă... Mă gândeam că...”
„ – Mi-a luat mult timp să ajung aici. Nu am avut nici măcar drum direct. Și oricum am mai avut întâi alte lucruri de făcut. Dar se pare că totuși am ajuns, la limită, dar am ajuns.”
„ – Și totuși iată-vă, sunteți aici. Să trecem la lucru. Vă voi da un scenariu, nu, nu veți avea replici, dar consider că este mai bine să știți cam în ce veți juca. Iar mâine voi spune să aducă și lista pieselor ce figurează pe fundalul sonor. În a treia zi vă voi prezenta pe toți ceilalți cu care veți coopera.”
„ – Și încă un lucru: orice idee bună este binevenită. Cam atât pentru astăzi. Ne vedem mâine la aceeași oră.”
Când să ies din clădire, dintr-o dată, în mod ciudat, mi-a venit în minte figura domnului care m-a condus către intrare. Era cel puțin curios: deși nu se uita la mine când vorbea, părea că îmi urmărește fiece mișcare. Chiar acum, când deschideam ușa îl simțeam că e undeva, că mă urmărește. Cu toate acestea, împotriva tuturor principiilor mele, nu mă deranja. Deși știam că era pe aproape...
„ – Cum a mers ședința cu regizorul?” apăru el, parcă de nicăieri.
„ – Foarte bine. Am semnat contractul, mi-a explicat cam despre ce este vorba, iar peste trei zile voi cunoaște actorii.”
„–Nu te supăra că te întreb, dar ai vreo rudă pe aici sau te-ai cazat la hotel.”
„ – Hotel.”
„ – Hmm, sunt destul de scumpe. Mai bine era dacă vorbeai cu el. Îți putea găsi ușor un loc unde să stai. Așa a făcut cu toții...”
„ – Eu nu am știut. Asta e... ”
„ – Să știi că nu ai fost singurul. Au mai fost și alții. Dar unii au plecat, iar unul nu a mai putut rezista și a înnebunit. Am auzit că l-au înmormântat cu câteva luni în urmă.În ultimele sale zile bolborosea ceva, ce va parcă: to seek the sense of the impossible word:ESCAPE. Dar acum trebuie să mă duc...acasă. Ne mai vedem noi.”
„ – Ne mai vedem...”
Pe stradă nu era mai nimeni. Felinarele s-au aprins, iar eu nu îmi puteam scoate din minte imaginea acelui om...măcar de aș ști cum îl cheamă... E ciudat că tot mi se pare că îl văd la câte un colț de stradă aprinzându-și câte o țigară și urmărindu-mă tăcut.[...]
Hotelul era foarte curat și destul de ieftin pentru serviciile pe care le oferea. Însăși pozitionarea lui era una destul de bună. Adică nu trebuia să iau nici un mijloc de transport ca să ajung la „lucru”. Am făcut un duș și apoi m-am băgat în pat. Mâine dimineață urma să am treabă. Multă treabă. Totuși poate un ziar înainte, doar să răsfoiesc, atât.
[...]
A doua zi, în drumul spre hotel am întâlnit un om cu un accent foarte curios. Era o combinație între cel britanic și cel germanic, totul pe un timbru oarecum răgușit. Nu am intrat ân vorbă cu el, doar i-am urmărit dialogul cu (probabil) un prieten de al lui. Era vorba despre o carte, o poveste între doi, trei mai mulți, care... mă gândeam, un asemenea om ar trebui tetatrului modern, căci cel puțin în țara asta există o lipsă de inspirație totală în alegera actorilor. Am mai reținut ceva: avea sacou albastru. Omul albastru, așa l-am numit. Ochelari, părul des, castaniu, cam vreo 35 de ani, nu știu...
... am bătut la ușă.
„ – Intră.” mi s-a răspuns.
„ – A, chiar la timp.” Continuă. „ – Voi vorbi să aducă atât scenariul cât și lista. Dar ia un loc. Dacă vrei o cafea...”
„ – Nu, muțumesc, nu mai beau cafea.”
„ – Joseph te-a auzit ieșind aseară.”
„ – Joseph?”
„ – Domnul care te-a condus aici.”
„ – Da?”
„ – El e orb, în schimb, câteodată cred că nici nu are nevoie de vedere. Simte totul. Þi-a auzit pașii, erau ai tăi, nu? El are un simț al observației foarte ascuțit. Și nu numai asta, dar printr-un mod ciudat, poate intui ceea ce ceilalți din jur îi arată, mai ales ceea ce ține de culoare.”
„ – Domnule, scenariul și lista...”
„ – Mulțumesc, Joseph. Ia un loc dacă vrei. Iată-le. Te uiți, iar mâine, la aceeași oră, în cazul în care ai neclarități sau propuneri îmi poți spune.”
Ajuns acasă am început să răsfoiesc scenariul. Bineînțeles, știam câte ceva dinainte, dar nu suficient, nu pentru mine. Lista cu piesele nu mă interesa, nu aveam nevoie să știu dinainte, pentru mine muzica era ceva pur. Iar dacă putea exista o comuniune cu acea puritate, ea nu trebuia să fie una forțată, ea nu avea cum să fie una forțată. Dansatorul este omul pentru care muzica este un corp, dar nu unul pe care îl posedă, ci unul cu care se împrietenește. La el nu mai ține de plăcere, plăcerea ține de conveniență, arta mai puțin... Pentru mine, dansul se oprește atunci când muzica încetează, dar nu se oprește el însuși ci numai forma lui, el doar se ascunde, îi place să fie căutat.
Cu trecerea timpului, regizorul deveni din ce în ce mai mulțumit de mine. Modul meu de juca îl impresiona de fiecare dată, chiar dacă limbajul meu nu era tocmai cel în sensul convențional. Iar Joseph, ca de obicei, nu mă scăpa din ochi. Cu toate acestea, nemulțumirea mea creștea cu fiecare zi care trecea. Nu datorită colegilor sau regizorului sau al lui Joseph, dar fiindcă toată această povestă, toată piesa asta ambițioasă își avea plăgile ei. Iar în momentele mele de singurătate mă gândeam că a fost demult cineva care a scris-o, dar apoi a făcut-o să piară o dată cu el. Pentru că era a lui și trebuiau să devină una și aceeași substanță. Piesa era deja scrisă, dar nu de noi și nu noi eram cei ce o trăiam, ci ea era cea forțată să ne trăiască pe noi.
Totul dispărea, în schimb, atunci când reflectoarele se aprindeau. Și uite așa, piesa noastră nu se oprea, ci își continua, în mod probabil ironic, mersul. În fiecare zi, din ce în ce mai bine...
„ – Ce faci tinere, cum a fost repetiția?”
„ – Joseph, mereu pe neașteptate... Bine, toate merg bine...”
„ – Să știi că premiera nu va fi ziua... Un teatru de noapte... Așa vrea el, așa a vrut mereu. Totuși va veni lume, multă lume, chiar și atunci, noaptea. Succes prietene, poate vei merge până la capăt.”
...Am avut un vis. Eram eu și Joseph la teatru. Se juca piesa noastră, dar nu de noi, de fapt era un singur actor, iar el se ocupa cu partea coregrafică. Îl aplaudau, toți cei din sală îl aplaudau, deși era foarte târziu, veniseră ca să îl vadă. Dar nimeni nu zâmbea. Din umbră se vedea un păpușar cu marionetă din lemn. Dintr-odată lumina reflectoarelor se îndreptă către el, apoi către păpușă. Iar tot în rest era beznă, ca și când acea figurină de lemn ar fi putut spune mai mult decât toți ceilalți la un loc. Oare pentru ea să fi venit publicul, oare ei să îi fost încredințată întreaga piesă. Curând totul se sfârși, cortina căzu, dar păpușarul numai era. Dar nimeni nu știa de el, nici măcar cum arată. Se făcu dimineață, iar spectatorii plecară cu toții. Teatrul rămase gol. Apoi... m-am trezit.
După cum am spus, mica noastră piesă mergea foarte bine, cel puțin atâta cât reflectoarele erau aprinse. Ce se întâmpla după, nimeni nu mai știa... Iar încetul cu încetul, toate se apropiau de un sfârșit și toți eram din ce în ce mai nerăbdătători să vină ziua premierei. Nu aveam emoții, în nici un caz, deși majoritatea dintre noi nu văzuseră o scenă plină decât din perspectiva specatorului.
Într-o zi, Joseph mă trase de mânecă și îmi spuse:
„ – Când se va termina repetiția, vreu să vorbesc ceva cu tine, neaparat.”
„ – Foarte bine, ce anume?”
„ – Îți voi spune după...”
„ – Foarte bine...”
„ – Ce s-a întâmplat acolo? E ceva neregulă?”
„ – Nu, nimic Mimi, vin imediat.”
Erau ulti...
[...]
„ – Ce voiai să îmi spui?”
„ – Þine asta.” și îmi înmână un manuscris, sau ceva de genul...
„ – Un prieten apropiat mi l-a oferit mie, cu mulți ani în urmă. Mi-a spus să îl păstrez pentru mine, dar să îl feresc de văzul altora. Cu toate acestea eu ți-l voi da ție. Eu i-am oferit deja ajutorul meu, mai mult nu pot face. Există ceva în acele pagini, ceva ce trebuie să înțelegi, undeva nu este bine. Mai mult nu pot spune.”
„ – Și acest prieten...”
„ – La revedere, domnule K..., ne vom vedea mâine.”
În drumul meu spre casă cineva mă opri:
„ – Nu vă supărați, hotelul , unde îl pot găsi.”
„ – Drept înainte și apoi stânga, iar de acolo...Defapt știți ceva, dat fiind că eu merg tot într-acolo, vă voi conduce eu.”
„ – Vă mulțumesc.”
„ – Sunteți actor?” continuă el. „... findcă v-am văzut ieșind...”
„ – Da. O piesă de teatru.”
„ – < Viața în roz>? ”
„ – Da. De unde știi. ”
„ – Un prieten de al meu îl cunoaște pe regizor. Și eu am fost actor odată. Dar nu am putu salva nimic așa că am renunțat. Dar bănuiesc că deja știi asta.”
„ – De unde să știu?”
„ – Ziceam și eu...”
[...]
Ajuns în cameră am deschis manuscrisul să îl răsfoiesc. Și într-adevăr erau multe lucruri în el, dar presus de toate eșecul unui actor de a se putea salva de la inutilitate. Căci piesa nu e creația lui, nici măcar atunci când el a scris-o cu mâinile lui. Există o energie ce trebuie eliberată, energie care trăiește în el umplându-l de satisfacție, iar atunci când ea dispare nu mai există nimic, absolut nimic...
Poate că totuși mai există o scăpare. Poate că un timp începe acolo unde altul se termină, ca două corpuri ce se schimbă între ele la intervale constante.
Era târziu. Am deschis fereastra, să fumez o țigară.
[...]


La geamul ferestrei păpușa privește pădurea: Încet, ochii împietresc, iar trupul, blând cade pe podeua rece. Luminile se sting,iar prin întuneric,se aude hohotind umbra păpușarului… L-au îngropat lângă negrul izvor, dar ea nu poate ajunge acolo. Dincolo de acea sticlă, lumina ochilor se năruie și trupul se destramă în cenușa clipei dintâi. Prin vis, arareori, Lebăda Oarbă o poartă lângă izvor și atunci își spun vorbe de neînțeles, ca apoi să se trezească sub fiorul unui gând ce nu l-a încercat vreodată.
[…]
Dincolo de acest somn sălăsluiește o dorință nouă. Trupul tremură în fața unei lumini pe care gândul nu a cunoscut-o vreodată. Ușa acelei camere se deschide…Singură, umbra balerinului, rătăcește holuri imense. Privi Oglinda și regăsi aminitiri ale unui timp demult sfârșit:” – Tăiați! Trăiască actorul, scena e moartă!”.Revedea,fără a simți nimic însă, zâmbetul care dispărea sub lumina reflectoarelor, scena care defapt era goală.(…) Pe pat, trupul învelit în neagra cortină și lângă fereastră, el… Dar nu o vedea. Apoi umbra dispăru…
Am părăsit fereastra de care mă legau atâtea - acel trist actor muri sub aplauzele sufocate ale unui public absent,nu mai era deci nimic.
[…]

III

“Sătul sunt să mai sap nesfârșite tunele spre nicăieri”
Ce greu am auzit ușa. Se pare că eram mai obosit decât aș fi crezut...
– Nu te-ai mai dus?










– Am văzut…am văzut totul.(Am văzut) cum camerele se închid într-un singur punct – o singură clipă ascunsă nouă,tuturor. E cineva ce deschide ușile când ochii se închid și atunci păpușile prin viață…Dar nu, nicicând nu se revoltă. Iar el pleacă, lăsând deschisă acea formă a unei camere…Sunt istovit, prea istovit să mai săp, în drumul meu, nesfârșite tunele spre nicăieri.


– Nu, nu m-am simțit așa bine.

[…]
Singur priveam pe fereastră,lebăda,băiatul și calul negru hoinărind prin pădure.
Și n-am să uit niciodată,clipa aceea când rătăceam prin camere de gheață,singuri călători în îndepărtata amintire a unui timp.Muzica s-a oprit și pe scenă s-a lăsat bezna.Fantomele dispărură,iar în fața ochilor închiși ușa se dechise,precum cartea ce o citeam pe când copilul murea lânga lebăda oarbă și nu înțelegeam că toate acele pagini,umplute cu nedesluște cuvinte,erau doar cuprinsul.Dar câteodată,privind cuprinsul,pierzi cartea…
Eram noi,nouă, prin noi,cu noi - sau așa credeam.
Dar niciodată greșelile nu cunosc iertare, ele nasc teamă, iar teama, dezbinare… Eram singur pe scenă,luminile se îndreptau asupra mea, dar nu era nimeni să vadă, să aplaude, sau blesteme…
În cameră era frig,iar prin lemnul tavanului curgeau picături de ploaie.Am deschis ușa, dar nimeni - mi se păru.Probabil erau doar bătăile ceasului(pe care tocmai îl reparasem).Și am adormit din nou, gândindu-mă la spectacolul de mâine…
[…]

IV

“ – Vei spune de șapte ori minciuna celei de-a opta zi”

Era lângă mine… “Trezește-te(…)” și glasul ei părea să-mi spună că undeva,cineva a murit…
În cameră se întunecă brusc - era frig, atât de frig…
“ …încât umbrele înghețară pe pereți cu brațele deschise înspre…nimic” îmi cită ea dintr-o carte de care nu auzisem niciodată.
“ – Merită…” continuă…
Acum ,totuși ,totul era mai clar. Masca se crăpase de lemnul podelei. Iar ochii nu o mai vedeau pe ea, ca și când glasul acela era a altcuiva, ca și când , încercând să deschid ochii, m-aș fi trezit într-o cameră străină...
“ – Grăbește-te, în două ore avem spectacol.”
“ – Mi-ai pregătit costumul? Dacă nu oricum e celălalt,dar preferam...”
“ – Da,e pe cuier. Vezi că eu voi intra în scenă mai pe la sfârșit(schimbări de scenariu).Nu am apucat să îți spun ieri că am venit târziu și tu dormeai. În locul meu, știi bine, holograma... ”
[...]
Eram doar noi doi, unul lângă celălalt și totuși parcă doi străini. Luminile s-au stins. Dar ea dispăru și în brațele mele rămase doar vălul negru, luând forma unei amintiri sau poate ,în cele din urmă, a unui ideal.Totul înghețase și îmi aminteam drumul prin pădure casa bătrânului, odaia în care stăteam singur și încercam să citesc o carte a cărei înțeles mie îmi era străin și atunci actorul dispărea în umbră, iar în locul scenei se ridica un mormânt înconjurat de alte de pietre de mormânt.
Eram în cameră,singur.Îi plângeam moartea, dar mai presus mă blestemam că nu am crezut. Ea mi-a zis, dar nu am crezut. Acum lângă trupul neînsuflețit albastul se destramă ,iar brațele mele nu mai pot simți nimic, nici măcar respirarea caldă....
Ușa se deschise ușor și un glas aproape șoptit se auzi:
“În cele din urmă, ai venit... Te-am așteptat demult.Dar m-am gândit că drumul e totuși unul anevoios.Nu te teme, în curând actorul va pleca și vom rămâne singuri,imediat ce va reîncepe dansul el va pleca să o regăsească,dar tu... Tu pe cine vrei să regăsești? În acel dans erai doar tu,mereu singur, nu ți-a spus chiar ea asta? Doar actorul o chema și pentru o secundă, un moment de rătăcire înre speranță și disperare, tu te-ai confundat cu el. Actorul e mort,însă, chiar tu ai spus-o...
Această cameră…
“ – Sunt șapte…” spuse Magicianul “… sunt șapte camere”
…este destinată numai ție…
Nu ai înțeles că ești la ambii poli ai unui timp despicat în două? Când actorul trăiește,tu exiști doar ca amintire sau ca ideal, iar când ești singur trăiești ca Întrupare? Acum timpul tău a sosit...
“Da, a sosit... Dansul s-a sfârșit,un dans destinat ție ,un dans unde erai doar tu ,mereu singur. Nimeni nu va auzi, am făcut semn actorului să plece... Sfârșitul fiecare și-l asumă în deplină tăcere și deplin cu el însuși.Iar apoi...”
Vom pleca acum și nu uita: ”Te vei trezi și vei vedea că ești viu...”.Acum sticla Oglinzii s-a spart, a rămas Oglinda însăși.
“Ne vom întâlni din nou,în cea de-a opta zi.”
[...]
Luminile erau din ce în ce mai slabe. Pașii abia se mai auzeu încât aș fi zis că pluteam. Mă prăbușeam domol, aplauzele publicului, mă ridicam... Dansul era pe sfârșite. Mă gândeam...un asemenea impact, deși era primul meu spectacol(...)nu știu...era mai mult decât bine...nu aș fi crezut.Luminile s-au aprind,cortina a căzut.Dansul s-a sfârșit.
“Da,dansul s-a sfârșit.”

Am închis fereastra. Era târziu, trebuia să dorm, mâine dimineață aveam ultima repetiție.





De aici am început... Alergam nestiutor spre lumina aprinsă în mintea ultimului om. Era târziu. Nu și pentru mine. Deschideam ochii, dar muzica nu se oprise, încă mai aveam. Iar ea? Trăia cu speranța zile în care ochii ce priveau prin ai ei se vor închide.

[...]

Premiera avusese loc. Piesa a fost un succes, cu toate acestea, dincolo de tot ce s-a zis și ce s-a făcut, ea nu era nimic mai mult decât o încercare de salvare. Pe Joseph nu l-am mai văzut. Am auzit că s-a mutat din oraș, cu o zi după ce mi-a înmânat manuscrisul.
Iar eu? Mă voi întoarce în cameră. Fereastra stătea să se deschidă...






























ț