Cateodata cand incep sa scriu parca imi zboara unghiile prin nisip si se impiedica de imaginea unei cismele si se adapa ingropate pana la pielite. Acum cand trenul se misca printre galeti si gari, ape, andezit si galerii nici nu mai disting corpul crucii care pana acum trei minute ma zgaria cu dintii si culoarea ei rosie aproape infigatoare. Nimic de zis: un element purificator si violent, care cu timpul si cu cotiturile frecvente si-a pierdut din influenta. Ciudat e ca toata agitatia de culori s-a oprit odata cu pupila mea care s-a rigidizat. In jurul ei defileaza un film cu patriarhi muti si multi care arunca cu aghiasma in stanga si-n dreapta nimerind caini cu capete plecate si etaje de zgarie-nori impecabili care urla. Stop. Si in cap mi se rearanjeaza cuvant cu cuvant tot vagonul de tren. Se supra-etajeaza pana rupe din cerul verde de vara bucata cu bucata, pana se creeaza un urias carusel care se invarte insuportabil de sonor. Un fundal ruginit si totusi oriental imi spune ca nu am parasit intru totul universul de sine scrasnitoare si parcul zgariat din tunel. Nu e bine sa ma uit in jos, nu vreau sa vad traversele inauntrul carora se intersecteaza miliarde de picioare foste si prezente pleznind din buzele gleznei. Stop. Si plasa de bagaje porneste o deliranta actiune de sufocare a bagajelor mele. Claustrarea unui rucsac, cred eu, un lucru dureros mai ales pentru ca niciodata o asemenea ranita impunatoare nu poate fi asemanata decat cel mult cu gorila devotata scamatorului cu maini si tentacule expansive care l-a asezat intr-o cusca, sus. Plasa de bagaje e ca o curva bine inchingata dar totusi atat de imbietoare pentru ca ochiri(u)le ei sunt de fapt goale si isi continua actiunile potrivnice evadarii rucsacului. Stop. Samanta din mana mea e samburele cunoasterii. De fapt e o ridiche, si aparentele inseala, e doar o radacina care doarme sub carnea ei rosie si imbatraneste intre cutele pielii ei si ale mele care se unesc ca sa acopere perfect ermetic respiratia noastra. Scurt si explicit. Sifoneaza prin perdele si aerul iese parca vomita prin perdele, elimina orice urma umana. Vagonul ma uraste si scartaie din toate incheieturile rotilor si se invarte, iar melodia caruselului printre sinapsele mele. Fuge si devine aberant de urmarit involutia melodica a liniei. Creste dimpotriva volumul de apa din baia de dupa o usa bine scrijelita si impiedicata de o pedala. Robinetul curge multicolor si danseaza apa din buricul scurgerii. Iar muzica de carusel.Stop. Si intregul tren se zbate sa tina pasul cu ametitorul cal de povara. Incep sa cred ca eu sunt ala si nu-mi vine sa ma opresc din fuga care ma cuprinde in fiecare muschi si cavitate osoasa. Deodata nu ma mai asculta nici capilarele nu mai stiu la ce folosesc, se dilata si imping sangele amestecat acum fara rusine (un fel de razboi de secesiune incheiat, global village, ue..) pe ritmul care acum nu mai iese din porii mei. Caruselul trage cu prastia si arunca in mine cu bucatile pe care nu le-a digerat inca de tot din cerul verde ca un stol de tantari de neoprit care in momentul cand imi ating pielea se topesc in piscaturi multifatetate. Ce cuvinte, ce tantari! Am transpirat. Stop. Dar in urma desagilor feruginoase de pe spinarea plina de cosuri-suruburi ale calului vine un vant rotund invelitor. Nici o urma de amenintare, tocmai asta ma face sa fiu mai si(n)gura decat oricand ca in mijlocul paturii lui de praf o sa ma dizolv.Si ma dizolv. Stop (Va urma-ri)