Cap. 4
În care Păcală nu apare
Să-i lăsăm deci pe cei trei frați luând calea codrului și să vedem prin ce a mai trecut bietul popă.
Ieșiseră zorii cei trandafirii, iar satul începuse să se trezească la muncile verii. Din coșurile caselor, fuioare de fum se înălțau spre cerul senin, semn că în sobe se aprinseseră focurile. Nu atât pentru a pregăti hrana de dimineață a sătenilor, ei erau învățați să îmbuce în fugă un dărab de mămăligă rece, rămasă de cu seară, cu ceva brânză sau sămăchișă, poate ceva magiun. Care era pornit la muncă mai grea îndopa poate o halcă de slană cu o ceapă zdrobită în pumn, deși aceasta era hrana obișnuită la prânz, pe câmp. Numai animalele dădeau semn că venise vremea lor: porcii guițau de mama focului pe lângă troace, în așteptarea lăturilor proaspăt încălzite pe vatră; găinile cotcodăceau vestind noile ouă, dar mai ales cerându-se grabnic afară din cotețe; vacile mugeau, protestând împotriva ugerelor dolofane; numai cai așteptau, tăcuții și mândri, momentul când stăpânii, terminând cu slugăreala animalelor mai puțin nobile, se puteau dedica adăpării lor. Între timp mai ciupeau câte o mână de fân din iesle...
Deci, o dimineață ca oricare alta, într-un sat românesc obișnuit. Numai Vasile, vecinul celor trei frați, avusese o dimineață mai puțin așteptată. Ieșise mai în zori, să se pregătească de dus la moară. Las’ că mai spre dimineață nici somnul n-a fost somn: i se păruse că vecinii prea se vânzolesc. Și când ieșise în prispă și își privise, ca tot gospodarul, ograda, ce-mi văzuse? Iată pe popa în pom, la mere! Nici vorbă, îi mersese popii vorba de mațe fripte, lacom și invidios, om cu inima vânătă... dar chiar să fure de prin vecini?! Cine mai pomenise așa ceva? Popă?!
Așa că îl luase mai cu binișorul, deși îi cam fierbea fierea în gât:
-Păi bine, părinte, ție nu ți-este rușine? Să furi, noaptea, de prin ogrăzile oamenilor? Dacă ți-era poftă de oarece mere, ce nu mi-ai spus? Îl trimiteam pe ăla micul cu o căciulă de mere...
Popa, mâlc.
-Te faci că nu auzi? Dacă te vedeau copchiii? Cum să-i ținem în frâu pe zvăpăiați dacă matale, ditai popă cu barbă sură, furi mere pe-ntuneric?
Popa face pe mortul...
-Bre popo, dă-te jos din măr, că mă supăr! Ce, vorbesc la lună? – și cătă nedumerit în sus spre cer, de pe care Luna dispăruse de ceva vreme. Văzând că popa nu se clintește, adună o scurtătură de pe jos.
-Dă-te jos, părinte, că-mi faci păcate! Să-ți fie rușine că-mi strici mândra zi de dimineață. Dă-te jos, că dau după tine ca după ciorile cele rele!
Ce mai vorbă multă? Văzând Vasile al nostru că popa nu se dă jos din pom, înfulecând probabil fără de rușine din merele pe care el plănuise să le ia la târg, zvâr! cu scurtătura în pom. Nu cu răutate, așa numai, să-l sperie puțin. Și când colo, popa – trosc, trosc, buf! –se prăvăli din cracă în cracă și rămase lat în iarbă...
-Ptiu, drace! se cruci bietul Vasile, după ce se încredință că popa era mort. Aolică, ce făcui?! Omorâi pe popa! Ies acum vecinii în drum și mă găsesc cu el în brațe... Îmi rămân copilașii orfani, că mă pune stăpânirea-n furci!...
Îl aburcă repede pe popă în spate și fuga cu el la vecinul Miron, pescarul. Acesta abia se întorsese de la pescuitul de noapte, pe Olt la vale, cu vreo câteva coșărci pline cu pește aruncate în car. Îl puse Vasile pe popă rezemat de-o loitre, cu mâinile afundate în coșurile cu pește. După care o rupse la fugă spre casă, înhămă caii la căruță, aruncă în căruță vreo trei saci cu porumb și, cât ai spune „pește!”, se îndepărta deja de sat în hurducăiala căruței. Las’ c-avea să afle el ce și cum când s-o întoarce de la moară. Păcat de Miron, că aducea săracu’ pește proaspăt, dar parcă mai mare păcat de Vasile...
Iese Miron din casă cu o doniță în mână, pregătit să ducă ceva din pește la sărătură. Când colo, ce vede el în lumina tulbure a zorilor? Spurcatul de popă furând din pește!
-Stai, tâlharule! răcni pescarul. Și fără altă vorbă multă, zbang! cu donița în capul popii.
Acum, trebuie să-l înțelegem și pe Miron. Stând el mai tot timpul când pe baltă, când pe râu, ba în barcă ba la copcă, devenise și el tăcut ca viețuitoarele pe care le învăța cu aerul înmiresmat al luncii... Trebuie să recunoaștem, cine a pomenit pescar vorbăreț? Poate doar când se laudă cu peștii dolofani pe care i-ar fi prins el... ehei!!
Dar cum Miron nu era în una din acele rare clipe de laudă deșartă, ci nervos nevoie mare că cineva, chiar și popa satului, îndrăznește să se înfrupte din truda lui fără să ceară voie, se gândi să-l întrebe pe părinte ce cată la pești abia când îl văzu pe acesta căzut lat în ogradă. Ce era tăcut Miron până în acel moment, dar acum își înghiți limba de tot! Omorâse pe bietul popă, pentru un pește, doi. No, asta nu-i bună! Așa faptă îl poate duce tocmai în bălți, la tăiat stuful, și știut este că acele ființe păcătoase ajunse pe acolo se hrănesc numai și numai cu pește. Cât o fi Miron de pescar lăudăros, niciodată nu se lăudase că va mânca, tot restul vieții lui, numai pește!
Găsi el la iuțeală o soluție! Își zise pe tăcute, precum îi era obiceiul: „Decât să mănânc eu din pești, mai bine mănâncă peștii din... popă!” Și fuga cu popa în car, răsturnă coșurile cu pește peste el de îl acoperi cât mai bine, și „diii, Plăvane!”, hai spre baltă. Norocul lui că nu începuseră încă sătenii să iasă în uliță, căci ar fi găsit cu greu un răspuns la anumite întrebări. Bunăoară, ce caută el cu carul plin de pește spre baltă, și nu spre casă... Și, de ce mână boulenii ca turbatul... Dar, cum ziceam, fără altă peripeție, bietul popă sfârși drept în baltă, iar Miron o luă, de data asta agale, spre casă. Dacă cineva se miră cumva că îl vede venind a doua oară cu peștele spre casă, nu avem de unde ști...
Iar trupul popii fu luat de curent și dus spre un cârd de rațe sălbatice, care se bălăceau fără grijă, îndestulate de pescuitul bogat de peste noapte.
Acum, rațele ar fi trebuit să fie mai cu grijă: niște vânători poposiseră de ceva vreme în tufăriș, pe mal, și le cam puseseră gând rău! Tocmai își îndreptară ei flintele spre rațe când, ce să vezi? – ceva, ca un trunchi de copac, apăru printre zburătoare.
-Ce-o fi drăcia aia? întrebă pe șoptite unul dintre ei.
-Se pare că este un bezmetic care se scaldă de dimineață...
-Îmbrăcat? nu-i veni să creadă altuia.
-Mă, să știți că vrea să prindă rațele cu mâna...
-Mai degrabă ni le sperie... Ia să le împușcăm până nu zboară!
Zis și făcut. Trosnesc flintele, se umple aerul curat al dimineții cu fum de pușcă... Cad rațele fulgerate, dispare și popa bâldâbâc! sub apă, lovit pesemne în cap de vreun plumb.
-Ce-o mai fi și asta? Care ai tras, bre, în bietul om? Îl omorâi...
Da’ cine să știe, căci ei toți traseră în rațe, nu în oameni. Și după ce își adunară rațele, plecară în treaba lor, fără a ști vreodată cine fusese înotătorul matinal care o sfârșise printre rațe... Iar în sat, atât Vasile cât și vecinul Miron dormiră rău zile și luni, așteptând să apară isprăvniceii să-i întrebe ce știu ei despre popă. Sătenii se întrebau despre popă, unde plecase acesta așa, peste noapte, fără să spuie nimănui nimic, fără să lase preot în locul lui. Nici dascălul nu avea știință de nimic. Dar tot el, dascălul, trebui într-un târziu să facă un drum până la protopop, să spuie că părintele Nicoară o plecat în lume. După o vreme apăru popă nou în sat, nici mai bun, nici mai rău decât cel dispărut...
Cât despre Păcală și frații lui, mai vorbi satul o vreme, mirându-se ce le veniseră așa, de-odată, să plece în lume, toți trei, abia intrați în moștenire... Cu vremea începu să vină veste din lume despre năzdrăvăniile fratelui mai mic, dar despre asta vom vorbi la timpul cuvenit.