Azi m-am trezit tremurând de frig și de greață. Cand vezi lumea in ceață (greață) auzi ideile tremurându-ți și agitându-se fără nici o conștiință printre sinapsele închiso-deschise.Mă ridic din pat și văd că iar s-a deschis prăpastia dintre mine și podeaua pe care zac (la fel ca mine acum) toate epavele eșuate acolo în noaptea precedentă.Pășesc cu siguranță în prăpastie și mi se deschide un ochi.E interesant să vezi cum te prăbușești câteodată în adâncul tău și al covorului.Nu mai am neuron, a murit aseară în gâtul sticlei de votcă.După o îndelungă și îngrețoșantă activitate de locomoție ajung în baie și mă uit la ceasul de sub chiuvetă, arată a igrasie, deci pot iar să bat ritmul cardiac în țevi fără frică, vecinii sunt împietriți în somnul lor stupid și deconcertat.Eu sper. Sper să mor.M-am îmbrăcat cu mișcări de malaxor languros și am pășit spre Golgota care atârna neajutoratvulnerabilă pe un perete suspendat în mintea mea.Parcă cineva s-a agățat de butonul de volum al creierului meu și nu-i mai dă drumul, toate produsele cerebrale și-au mărit intensitatea sonoră și nu mai pot să mă țin de fundul prăpastiei. Îngenunchez în fața unei uși spre un opt pe orizontală. Ușa se deschide și afară tâșnește o pisică neagră împiedicată în trupul meu greu care se târăște și el spre lumină. Afară e un sfânt. E negru și în spatele lui strălucește soarele sau o aureolă legendară, nu știu exact. Are o față verde cu negru și carnea fleșcăită, consecință a martiriului îndelungat, îi atârnă prin aer făcând un zgomot de frunză galbenă. Mă prosternez și sunt atinsă de lătratul unui câine care își lasă un strop de salivă pe fața mea, sfânta împărtășanie animală. Împărțim o conștiință cu aceste animale și precum s-a văzut în propoziția trecută un strop de salivă. Sfântul are un zâmbet blând pe față și o bucată de pâine. Vomit suav două cuvinte: Enuma Elish (Când sus).Mai departe elimin liniște și sfântul cu nasul înroșit de la lumina divină din tablourile lui Rafael se înfășoară în vestmântul lui (ade)menit să camufleze proveniența sacro-sanctă. Coloritul El-Grecoesc îl trădează în ciuda eforturilor depuse să nu i se descopere secretul. Blugii carmin cu găuri prin care se mai poate vedea o fereastră spre moaștele lui peste o bluză de un albastu deschis ca vestmintele unuia din păstorii din tabloul din centru, etajul doi, galeria mare.Mâna dreaptă poartă stigmat și o monedă.
Sfântul e căzut acum în adorație și aureola îi cade în baltă.Eu trec mai departe urmând exemplul pietrelor.
Străpung balta, mimesis, lume în concepția apei, concepțiune imaculată născută din noroi. Copacii dureros de roșii se aruncă cu capul înainte la adăpostul adâncimii bălții. Elementul primordial la Thales, perși, sumerieni și chinezi și “din noroi ne-am născut”.Arbuștii tremură pe suprafața bălții în cercuri din ce în ce mai amețitoare și curg, curg puternic și sonor aruncându-și valurile în mine care le integrez în ceața mea și pășesc mai departe.Pășesc spre cer prin geamul teatrului fără acoperiș din stânga mea, din interiorul meu, de peste, sub și între mine.Mă urc în carul lui Ilie și tot se mișcă din ce în ce mai încet și firesc, sfinții merg pe stradă în același ritm cu suflul meu, își împrumută progresiv aureola.Și toți au aceleași fețe gri chinuite.Sunt marionetă și vie.Autobuzul mă clatină și încep să am rău de mare. Tangajul e prea puternic.Gura mea plânge și eu plâng cu ea doar prin porii pielii care încep să se deschidă.Mi-am amintit ce bine m-am spălat pe creier azi dimineață în fața oglinzii și despățirea de ultimul neuron de acum câteva paragrafe.Pe fruntea mea un copil aproape chel a desenat un L când nu eram atentă, tinerii din ziua de azi își folosesc în mod constructiv condeiul.Un amalgam de mașinuțe de jucărie se agită în jurul unei arcade înalte, oamenii din lăuntrul lor se agită și ei, asfaltul se agită și se freacă de noi, nu se prinde nimic din pielea lui de tălpile noastre.Mă macină.Noi avem conștiință.Am ajuns departe de tangoul arcadei.Urc pe dealul crucii și ajung în centru, în crucea dealului.E tuciurie și vrea să plece acasă dar steagul tricolor n-o lasă.Și eu smulg cu dinții din ea prin fumul care mă entourează.Aceleași mașinuțe mă amețesc și observă durerea crucii.Eu sunt iconoclastă. Ei sunt implacabili.Las lemnul sângerând și alerg spre o clădire cu o firmă roșie unde șoaptele răsăritului se adună și creează cea mai fascinantă trivialitate la o masă cu mase. Trec mai departe ca o neființă ce sunt și ajung în fața unei clădiri cenușii din care iese o filă cu legi. Are două porți. Una e deschisă, și prin inscripțiile evreiești de pe zid se vede interiorul.Cad în extaz căci înăuntru e un lucru absolut fantastic!Prin albeața plăcilor de gresie se vede o baie. O cameră de baie într-o clădire care în mod normal adăpostește o sinagogă. Cum pot să aibă baie asemenea clădiri? întreb eu mărul din mâna mea pe care l-am sustras de pe taraba unui om chinuit și inert. Niciodată în dosul zidurilor impunătoare nu există băi.
Părăsesc uimită altarul băii și în carnea mea flască pătrunde o floare. De mucegai, desigur. Sub influența ciupercii (de mucegai) mă prăbușesc lângă iarna verde de pe marginea străzii și îmi apare balta în fața ochilor, avansează spre deschiderea roșie și cărnoasă a feței. Îmi las pradă gura licorii fermecate și beau. Acum îmi curge baltă prin vene. Sunt un monarh absolutist al corpului meu. Un monarh absolut cu un singur supus.Și îl chinui, îl adăp, îl îndop cu apă tulbure din Dunărea în miniatură. Melc, melc,codobelc, scoate țipete grotești și te-neacă-n baltă printre apă caldă.Și m-am umplut de apă, deci respirația nu mai e posibilă ca proces fiziologic.Oxigen negru și se face lumină. Pe partea cealaltă.