Lupul la borhot


Moșu Nică Pavel trece abătut prin sat. Ori e chiar abătut, ori se preface. Cine știe ce goangă, ce drăcărie îi mai trece prin cap. E mare meșter la păcăleli, îți pune cîte-o muscă-n supă cu aerul cel mai sincer și mai serios, pe tonul cel mai convingător, bineînțeles că trebuie să-l crezi, să-l compătimești, dar la vreo două zile găsești musca și-ți vine să începi să rîzi de tine uitîndu-te în oglindă. Asta în cazul cînd nu ești prost. Dacă ești prost, te apucă sughițul și e și mai rău. Încep alții să rîdă de tine uitîndu-se în oglindă.
Așa ajunge în dreptul casei altui Nică, badea Nică Bejenaru, care cu capul gol se opintește să taie niște lemne.
- Bună ziua, Nică! Merge, merge?
- Merge, bade, cum să nu meargă, da' de ce ești așa supărat?
- Cum, de ce? Da' n-ai auzit nimic?
- Ce să aud, bade Nică, zice celălalt Nică, lăsînd toporul și apropiindu-se de poartă.
Ieșind din beci se apropie și țața Ileana, nevasta celuilalt Nică. Pasă-mi-te moșu Nică Pavel pățise ceva. Nu-i de șagă!
- Păi, cum să-ți spun, bre, Nică, așa-i cînd stai lîngă pădure. A dat o boală de lup pe la mine. Tu-le-n ceapa mamii lor, îmi vine să-mi iau pușca și să mă duc în pădure și să-i împușc de laolaltă.
- Dar ce ți-a făcut, bade Nică, întrebă celălalt, vădit interesat.
- Ce să-mi facă Nică, ce putea să-mi mai facă, omule! Am rămas fără scroafă, acum, în preajma Crăciunului.
- Ei, făcu celălalt din cap, în timp ce țața Ileana cu mîinile cruciș clatină din cap țîțîind din buze.
- Da, bre omule!
- Dar cum, nu era închisă?
- Era închisă, o ținusem și flămîndă ca s-o tai a doua zi, și cred că a făcut zgomot de l-a atras pe lup. Aseară, ies eu să mă duc cu nevoile la litirată , în fundul grădinii. Aproape de litirată am un perj sub care am aruncat zilele trecute borhotul după ce făcusem rachiu. Și numai ce aud crrraanțțț!... crrraanțțț!... crrroanțțț! Un lup mînca sîmburii de pearjă din borhot.
- Taci, bade! Cum, un lup mînca sîmburi de pearjă? se miră nevoie-mare, celălalt.
- Da', Nică, flămîndă lighioana, te joci!? Foamea dă prin băț. Lupului cînd îi e foame mănîncă și-un căcat, d-apoi perje. La foame, și pe tine te mănîncă, așa cum se teme el de om. Bre, ce zic eu, ia stai tu că—ți arăt eu ție, intri în grădina mea ca la bunică-ta pe prispă, mama ta sub pat, așa și pe dincolo, iau un par gros, ca lumea, din jugastru, mă apropii vînătorește de lup, tiptil, fără să mă simtă...
- Lupul făcea crrraanțț!... crrraanțț!... crraanțț! făcu celălalt Nică la fel de rar și explicit.
- Da, lupul făcea crrraanțț!... crraanțț!... crroanțț! și nu m-a auzit. Măi, și cînd îi croiesc o ghioagă-n cap, a căzut jos dintr-o bucată. Na! am zis, după care mi-am rezolvat problemele, cum ți-am spus și m-am dus la culcare. Mi-am zis că îl belesc a doua zi, da' vezi tu, zăbava nu e bună. Mă scol astă-noapte, îmi cam pierise somnul și mă duc în chiler și mă apuc de cusut un cojoc. Cînd colo numai ce aud niște chițăieli sub pat. Mă bag sub pat și găsesc un cuib de șoareci.
- Da' n-ai mîță?
- Am, dar dumneaei este cucoană, se ocupă numai să-mi facă rahați peste tot locul și șoarecii să-i prind eu.
- Așa! Și?
- Și i-am prins. Ei, ce mi-am zis, am omorît un lup, ce să-mi mai bat mintea cu niște pui de șoarece. Îi bag frumos într-o pungă de celofan și-i duc în cameră la Mandița care sforăia dusă și anin punga într-un cui. Mai aveam și chef de glume. Șoarecii au început să facă o foșgăială și un tărăboi încercînd să iasă; ba, în sus, ba, alunecau înapoi, iar în sus... Mandița mea auzea ceva prin somn și tot întreba: "Cîț-îss?"
Þața Ileana izbucni într-un hohot scuturat, la care amîndoi Nică o priviră mustrător și foarte serios. Ce era de rîs?
- Bade, Nică, făcu țața Ileana poate ea credea că umblă mîța prin blide și făcea "Cîț!", nu "Cîț-îss?"
- Mie-mi spui? Am auzit-o cu urechile mele. La anii mei, altă supărare nu mi-a mai trebuit. Am lăsat cojocul nervos și m-am dus de m-am culcat. A doua zi mă scol repede, mă îmbrac și mă duc să belesc lupul. Cînd colo, ce să vezi, jigodia s-a răzbunat. În locul lupului stătea cu cracii în sus, cu o vînătaie pe sfîrlă, scroafa mea. Nu mi-a venit a crede. Mă întorc la coteț, ușa deschisă. Mă întorc, la perj, scroafa moartă. Măi, Nică, m-au apucat pandaliile, și am luat-o nebun prin sat, nu altceva, ți-am zis, îmi vine să iau o pușcă și să omor toți lupii din pădure laolaltă.
Aici, celălat Nică și țața Ileana începură să rîdă cu toată gura. Moșu' Nică păru că zîmbește un pic din colțurile ochilor.
- Auzi, Ileană, du-te în casă și-mi adă căciula, că se cam lasă frigul, zise celălalt Nică femeii, deschizîndu-i-se pofta de vorbă și uitînd că se înserează și abia se apucase de tăiat lemne.
Þața Ileana o zbughi repede în casă, grăbită să nu piardă vreun fir de povestire, deschise ușa ca o furtună și din zăpăceală luă de pe pat sita de cernut făina și se întoarse la bărbat. Acesta, ascultîndu-l pe moșu Nică Pavel cu foarte mare atenție, întinse brațul lateral, luă sita din mîna femeii, și și-o puse pe cap, cam în poziția "de-a cățeaua", cum își închipui el că îi șade bine unui om gospodar.
Moșu Nică se uită cu coada ochiului la celălalt Nică, întinse mîna și culese un fir de tărîță mai mașcat care se scursese de pe fundul sitei într-o sprînceană a acestuia și degustîndu-l cu un aer preocupat, de fin cunoscător, îi zise:
- Da bună făină ai. Ai măcinat la moară la ciocănele, nu?
- Da, bade Nică, da' de unde știi?
- Și eu tot acolo macin. Și din tărîță iese un borș dat în mama mă-sii.
- Îhî! răspunse celălalt Nică, nepricepînd unde bate moșu Nică. Și vasăzică lupul făcea crraanțț!... crraanțț!... crranțț!
- Aha! răspunse moșu Nică un pic mai înveselit, privind din nou cu coada ochiului la "căciula" vecinului.
- Da' parcă nu-ți prea pare rău, bade!
- Ei, măi Nică, nu știi proverbul. Nu-i pune, Doamne, omului pe cap cîte poate duce! Eu dacă m-aș consuma... Uite, ții minte, am avut astă-vară un berbec, ce-i drept era cam bătrîn de-acum. Îl adusesem tocmai de la Darabani, era din acela creț, Calacur, cu coada lată.
- Caracul, bade!
- Așa, așa! Și ce, nu l-am găsit mort în pripon? Dar oricum, am destule piei de căciulă din urma lui, și vreo trei căciuli gata cusute... Dar și tu ai berbec bun, n-am ce zice. Se cunoaște după crețurile de la căciulă. De mult n-am mai văzut așa ceva.
- Ei, încă asta-i de purtat, bădie! S-o vezi pe cea bună! făcu celălalt Nică închiorchioșîndu-se nevoie mare.
La acestea, țața Ileana, se uită la capul bărbatului și după un moment de uimire, începu să rîdă făcînd piruete și arătînd cu degetul:
- Cî-sîta... Cî-cî-sîta... Ha-ha-ha!
- Ce cî-sîta, fa, ce cî-cî-sîta, cîț-îss, n-ai auzit? Și ce rîzi ca proasta!?
Dar întorcîndu-se spre femeie cam brusc, sita începu să se bălăngăne, atingîndu-i fruntea și ceafa.
Stătu un moment în așteptare, duse fulgerător mîna la cap și luă sita în mînă.
Þața Ileana deja o rupsese la fugă.
- Tu-ți candela mă-tii! zise celălalt Nică, aruncînd sita după muiere. Din spate, sita ei sări între niște găini care căutau ceva prin ogradă, zburătăcindu-le.
Celălat Nică, se uită un pic atent la moșu Nică, apoi izbucni în rîs:
- Va să zică, așa cu berbecul, bade! N-ai mai văzut asemenea crețuri. Păi, știi ceva? Eu tot nu mai tai lemne în seara asta, că mi-au înghețat urechile. Hai înăuntru să bem o cană de vin. Să udăm căciula.
- Hai, bre Nică s-o udăm, că altfel nu ține, se rupe, și iese mămăliga vîrtoasă.
- Ha! Așa-i, cum zici.
- Păi, da, și să știi de la mine, dacă vezi că vine vreme de ploaie, să n-o pui pe cap că-i strici crețurile, bre, și-i păcat, mare păcat, Nică.