agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3681 .



Destăinuiri (6)
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Florinel ]

2004-12-07  | [This text should be read in romana]    | 



L-a mai adus doar prima ninsoare, fantasticã, albã perdea, numai bunã s-aÈ™tearnã uitarea pãcatelor.
- Întinde mâna repede! Ah, l-am pierdut!
- Ce-aveai?
- Un fulg, am vrut sã-È›i aduc zãpadã, È™tiu c-o pândeÈ™ti dincolo de geamuri.
Râd ca în faÈ›a unui copil, cu gândul în altã parte. Mã simte È™i-mi aruncã, privindu-mã curios:
- Ce-ai?
Ridic din umeri a nu se È™tie ce, scotocind dupã un rãspuns credibil. Nu-mi dã timp sã gãsesc minciuna, cercetându-mã atent È™i exprimându-È™i o falsã îngrijorare:
- Oi fi îndrãgostitã...
- Și dacã sunt?
- Unde e? spune-mi repede! Mã duc sã-l omor.
Rãspunde afectat unei întrebãri nerostite:
- Cum de ce? Pentru cã nu-i aici sã-È›i aducã primul fulg, pentru cã nu e cu tine afarã-n zãpadã...
- Ei, lasã...poate-i mult prea departe...
- Aha!
Și cade pe gânduri, transportându-se în alt decor.

Se hotãrãÈ™te greu sã vorbeascã, cu pleoapele întredeschise, trãgând leneÈ™ È™i inutil din È›igara fumatã deja pânã la filtru:
- N-aveam de gând sã-È›i vorbesc despre asta, dar mi-ai adus aminte cu "e departe".
- Ai și tu un vis prea departe?
- Am avut. E mult de-atunci. Acum e...într-adevãr departe, nici mãcar nu È™tiu unde.
- Cum a fost?
- A fost...de fapt, n-a prea fost. Cum sã-È›i spun? E greu de-nÈ›eles. Þi s-a întâmplat vreodatã sã simÈ›i cã un vis se împlineÈ™te prea târziu, când nu-È›i mai trebuie sau ai renunÈ›at la el, sau, dintr-un anume motiv nu te mai poÈ›i bucura?
- Da, e una din marile nostre tristeți...
- Cum te-ai simțit?
- Ca și când Dumnezeu îmi râde-n nas: "Poftim! Þi-ai dorit asta. De ce nu mai vrei?"
- Mda...Numai cã la mine a fost invers. O vreme am fost orb, apoi am început sã cred într-un vis care, însã, nu mai era È™i al ei. Cãci despre o ea vorbim.
Nu È™tiu de ce nu m-am mirat sã aflu.

O vreme priveÈ™te dincolo de lucruri, absent, îngândurat, parcã neputându-se hotãrî dacã sã vorbeascã sau nu.
- Știi, n-am mai spus nimãnui...
Tac, amânând pe mai târziu umflarea în pene, cãci eram sigurã cã de data aceasta își va dezvãlui taina pãstratã anume pentru el, ca pe ceva mult prea drag pentru a fi mãrturisit altora.

ÃŽntr-un târziu, de departe, ca-ntr-o poveste ce începe cu "a fost odatã", dã glas, cu vocea tremuratã, istoriei care-l marcase profund È™i care, cum lesne se putea deduce, trãia încã vie în toatã fiinÈ›a lui:
- Era o iarnã ca asta, ori poate cum sunt toate iernile- frig, zãpadã, întuneric, vitrine iluminate, ce altceva? Nu È™tiu de ce, pentru mine iarna a fost anotimpul reînnoirilor, al trezirii dorurilor depãrtate. Iarna am aÈ™teptat, de fiecare datã, o minune. Nu È™tiu de unde-ar fi venit ori cine-ar fi trebuit sã mi-o aducã- perdeaua de fulgi, norii, sau MoÈ™ Crãciun.
Mã priveÈ™te de parcã pentru prima datã È™i-ar fi adus aminte de mine, cu-n licãr È™ugubãÈ› în privire:
- Sã nu râzi! MoÈ™ Crãciun existã!
Intru în joc, amuzatã:
- L-ai vãzut? E...viu?
- Da, e mai viu decât tot ce miÈ™cã. Și tu l-ai vãzut, dar nu l-ai recunoscut. Te aÈ™teptai, probabil, sã poarte barbã.
Pare cã se enerveazã când mã vede ridicând din sprâncene:
- Ce mã obligi la atâtea explicaÈ›ii? Existã în fiecare dintre noi. Cum altfel am putea numi neliniÈ™tea aceea care ne-ndeamnã spre iubire, spre fericire, aplecarea noastrã cãtre tot ce-i frumos? Toatã aceastã lume imaterialã, universul ãsta atât de bine ascuns uneori cã aproape-l uitãm ne cãlãuzeÈ™te toÈ›i paÈ™ii în viaÈ›ã. Și orice lucru care ni se-ntâmplã - bun sau rãu - nu-i decât urmarea viselor pe care ni le fãurim, ori poate cu care ne naÈ™tem - parcã cine È™tie? - È™i a minunilor pe care le-aÈ™teptãm, sub o formã sau alta. Nu pricepi?
- Eu È™tiu cã minunile le face doar Dumnezeu...
- Foarte bine. Și ce È›i se pare contradictoriu? Doar el ne-a fãcut È™i pe noi È™i-atunci, de bunã seamã, a sãdit în sufletele noastre universul de care-È›i vorbeam.
Mã înclin în faÈ›a logicii lui puÈ›in întortocheatã dar pentru care nu gãsesc argumente s-o combat.
- ÃŽn sfârÈ™it...ÃŽn iarna aceea eram într-o stare pe care n-aÈ™ È™tii exact s-o descriu. Nu È™tiu, mã simÈ›eam copil, deÈ™i eram bãrbat în plinã maturitate, abia trecut de patruzeci de ani. AÈ™teptam ceva, nici n-aveam habar ce, È™i asta mã frãmânta cel mai tare. Aveam tot ce-mi trebuie, dacã m-ai fi întrebat ce-mi lipseÈ™te, n-aveam rãspuns. Și totuÈ™i, undeva stãpânea un gol imens care se cerea umplut. Poate simÈ›eam nevoia sã mã îndrãgostesc. Nu mai fusesem îndrãgostit de când cu prietena de care È›i-am vorbit data trecutã, dar de atunci trecuserã peste zece ani. Femei avusesem, nu-i vorbã, dar le avusesem È™i atât. Nu mai È™tiam ce-nseamnã sã iubeÈ™ti. ÃŽmi mãcinam viaÈ›a între datorie È™i distracÈ›ii ieftine. Eh, deÈ™ertãciuni!
ÃŽn timp ce mã-ntrebam dacã gestul a lehamite, din mânã, se adresa acelor deÈ™ertãciuni sau era doar o simplã alungare a fumului de È›igarã, mã surprinde, ca de obicei, cu o întrebare adresatã brutal, pe nepusã masã:
- Ai iubit?
- Ei, și tu...
Se-ncruntã a furtunã, verdele ochilor cãpãtând o nuanÈ›ã turbatã:
- Adicã eu spun tot, ce nu i-am spus nici mamei mele, È™i tu nimic?
De teamã sã nu tacã pentru totdeauna, rãspund, ce-i drept incomodatã, scurt È™i la obiect, ca la interogatoriu:
- Da.
- Ai pierdut pe cineva drag?
- Da.
- Ai putut sã te vindeci, sã uiÈ›i?
- Da.
- Atunci n-ai iubit! îmi trânteÈ™te sec verdictul, fãrã drept de apel, uitând de mine o vreme.
L-am lãsat sã rãtãceascã aiurea, prin cine È™tie ce lumi, convinsã cã va relua firul întrerupt doar atunci când vorbele se vor cere rostite.
- Iartã-mã! Eu am o teorie...n-are importanÈ›ã....ÃŽn fond, nu poÈ›i judeca pe alÈ›ii dupã propriile trãiri. Cum îți spuneam, în iarna aceea ( sã nu mã-ntrebi de ce mi s-o fi pãrut mai frumoasã ca altele! ) aÈ™teptam o minune. Da, sunt sigur cã pentru prima oarã dupã mulÈ›i ani, MoÈ™ Crãciunul acela se trezise în mine.
ÃŽntr-o searã, ieÈ™isem singur pe stradã, fãrã È›intã, contrar obiceiului. Mã sufocam în casã È™i tânjeam dupã ger. Ori poate dupã altceva. Cert e c-am colindat oraÈ™ul ãsta nu prea mare, în care nimic nu se schimbã, în care te întâlneÈ™ti cu aceeaÈ™i oameni pe care i-ai salutat È™i la prânz, l-am colindat, deci, bãtându-l dintr-un capãt în altul de mai multe ori, fãrã vreun scop, fãrã sã mã gândesc la nimic, aÈ™a, pur È™i simplu. Nu mã uitam la oameni, nu mã interesau, îi vedeam cum vezi pomii pe marginea È™oselei, din goana maÈ™inii. ÃŽmi umbla în cap o melodie a lui Edith Piaf, mã simÈ›eam singur, iar lumea mi se pãrea departe. Gol pe dinafarã, gol pe dinãuntru. Eu cu mine, hoinãrind cu mâinile în buzunare È™i cu melodia aceea rãscolitoare-n cap. Deodatã m-am simÈ›it privit. Din tot vârtejul din jurul meu, prin toatã lumea aceea care se învârtea dupã cumpãrãturi înainte de sãrbãtori, pe care altfel n-o vedeam, mi-am focalizat privirea asupra persoanei care mã privise intens - o femeie. Cum sã-È›i spun? nici mãcar frumoasã nu mi s-a pãrut, nu atrãgea cu nimic privirea, aÈ™a zgribulitã È™i înfãÈ™uratã în blãnuri cum era, de i se vedeau numai ochii. De ce-am încetinit pasul, nu È™tiu. Poate pentru cã ea stãtea în loc, cerând, parcã, ajutorul cuiva, poate fiindcã mi s-a pãrut cã ar fi avut nevoie de-o informaÈ›ie, nu È™tiu...Am continuat, totuÈ™i, sã merg, târându-mi neconvins paÈ™ii cãlãuziÈ›i de raÈ›iune, în timp ce o forÈ›ã care acÈ›iona în sens invers, se impunea cu repeziciune. Cred, totuÈ™i, cã nu m-aÈ™ fi oprit dacã, dupã ce trecusem de ea vreo 4-5 paÈ™i, nu m-aÈ™ fi auzit strigat, cu glas slab, uÈ™or rãguÈ™it: " Domnule!".
Acest "domnule" m-a smuls definitiv din lumea mea, m-a readus printre oameni È™i evident cã am fãcut stânga-mprejur, cu o rapiditate ciudatã pentru lentoarea ultimilor paÈ™i, ca È™i când atât aÈ™ fi aÈ™teptat, sã mã strige. "V-a cãzut fularul."
Dumnezeu È™tie când îmi cãzuse È™i cum avusese timp s-ajungã în mâinile ei, cert e cã n-am gãsit altceva mai bun de fãcut decât sã râd ca un apucat. Am speriat-o cred, cãci mi l-a întins sfioasã, cerându-È™i parcã scuze c-a îndrãznit. Vezi tu, nici mãcar n-o vãzusem bine, la lumina slabã de pe stradã, dar era ceva în gesturile acestei femei, care mã înnebunea pur È™i simplu. Ai sã râzi dac-am sã-È›i spun cã m-am îndrãgostit de ea în momentul în care mi-a întins fularul?
- Nu, de ce-aș râde?
- Nici n-ai sã mã crezi nebun sau mincinos?
- Nici.
- Bun. Cãci ce-a urmat e nebunie curatã.
- Ai furat-o pe un cal alb?
- Hm...mãcar de-aÈ™ fi fãcut asta! I-am spus "mulÈ›umesc" È™i-am plecat. Dar sã mai dorm în noaptea aia pace!
- Asta-i tot?
Acum râde chiar ca un apucat.
- Te-am dezamãgit?
- Nu. Doar cã...mã aÈ™teptam sã fie mai mult.
- Mult, mult È™i iar mult! Trãim sub dictatura cantitãÈ›ilor - mulÈ›i bani, multe femei, multã faimã...deÈ™ertãciuni, nu È›i-am spus? Ce am trãit eu în clipele acelea nu se socoteÈ™te cu nici un fel de unitãÈ›i de mãsurã. Nu e nici mult, nici puÈ›in. E...sublim. Dar bineînþeles cã a mai urmat ceva. Ca sã-È›i vorbesc în termeni cunoscuÈ›i È›ie - multã sare pe ranã. Am mai întâlnit-o de douã ori. Prima datã, întâmplãtor, în casa unui prieten comun. Ea mã recunoscuse, dupã râs, mi-a spus. Era cu bãrbatu-sãu, un domn È™i jumãtate. N-am îndrãznit nici mãcar sã ridic ochii. Sã nu mã recunosc! L-am tras apoi de limbã pe prietenul gazdã, mi-a spus câte ceva despre ea, dar am uitat totul. Știu doar cã mã obseda gândul cã n-am s-o mai vãd. Am reîntâlnit-o singurã pe stradã È™i, prinzând curaj, cã tot fuseserãm prezentaÈ›i, am invitat-o la o cafenea. Nu È™tiu de ce, m-aÈ™teptam sã refuze. A acceptat, însã, cu aceeaÈ™i sfialã cu care-mi întinsese fularul.
Nu mai È™tiu ce-am vorbit, banalitãÈ›i, desigur. Dar astea doar gurile le spuneau. Ochii È™i sufletul vorbeau altfel de limbã, n-am fost de nimic mai sigur decât de asta. Nu È™tiu cât sã fi trecut, vreo orã, douã, trei , câte cafele bãute È™i È›igãri fumate. Nu ne mai înduram sã plecãm. Pânã la urmã, tot ea, uitându-se la ceas, mi-a dat de înÈ›eles discret cã e momentul.
La scurtã vreme, am aflat cã plecaserã în strãinãtate, bãrbatul ei era un fel de ataÈ™at militar. S-a reîntors abia dupã ce el pierise, într-un accident parcã. M-a cãutat prin cunoÈ™tinÈ›a comunã.
- Și?
- Și nimic.
- N-o mai iubeai?
- Cum nu?
- Dar ea?
- Și ea.
- Atunci?
- Atunci mama ei de viaÈ›ã! ÃŽntre timp, sãtul de hoinãrealã È™i de compania pereÈ›ilor, mã aÈ™ezasem È™i eu la casa mea, cu nevastã, cu copil....Nu-È›i face griji, nebun cum mã È™tii, eram hotãrât sã las totul, dar n-a acceptat. Când a aflat cã îmi întemeiasem o familie, a plecat ca È™i cum nici n-ar fi fost. Când am insistat, mi-a spus pe un ton blând, dar care nu admitea replicã: "Nu trebuie sã ne grãbim sã le facem pe toate în viaÈ›a asta. Și nici sã forÈ›ãm ordinea lucrurilor. Eu am rãbdare...sã vinã timpul. Cãci pentru toate existã un timp."
Ea È™tie ce-a vrut cu adevãrat sã spunã, dar eu partea de final am luat-o ca pe o încurajare. AÈ™a cã draga mea curioasã foc, aÈ™tept. Asta e tot ce s-a întâmplat între noi. Dupã reîntâlnirea asta, s-a reîntors în strãinãtate È™i nu mai È™tiu nimic de ea. Nu mi-a dat adresã, telefon, nimic. Mi-a lãsat doar o permanentã stare de aÈ™teptare care nu e zi de la Dumnezeu sã nu mã bântuie.
- Câți ani au trecut?
- Cam câți ai tu.
- Dumnezeule! Și tot mai aÈ™tepþi?
- De ce nu? Am altceva mai bun de fãcut? Apoi, între timp, am devenit È™i eu mai înÈ›elept: când nu te poÈ›i lupta cu viaÈ›a, luptã-te cu tine însuÈ›i. Și n-ai decât o È™ansã de a o învinge pe hoaÈ›a asta - sã te agãÈ›i de o speranþã care te È›ine viu.

Mã strãduiesc sã nu las sã se citeascã pe trãsãturile mele ceea ce gândesc, È™i nu mã pot abÈ›ine, totodatã, sã nu-l admir. La vârsta lui, cei mulÈ›i își rezervã loc în deal, printre cruci. El se agaÈ›ã de-o neîmplinire, cu gând s-o transforme, mult prea târziu, într-un vis împlinit.
Ce forÈ›ã a sãdit Dumnezeu în unii dintre noi?

- Ei, la ce gândești?
- La MoÈ™ Crãciun.
- Ce vrei sã-È›i aducã anul ãsta? mã-ntrebã ca pe un copil.
- Cred cã anul ãsta deja mi-a adus. S-a grãbit, ca sã-l iert cã n-a venit anul trecut.
- EÈ™ti fericitã, mã bucur pentru tine. Crezi c-o sã vinã È™i la mine?
- ÃŽhm...Știu È™i eu? Dacã-È›i doreÈ™ti mult...
- Ei, È™i dacã nu vine, ce? Am È™i timp, am È™i rãbdare. Vine la anul, sau la celãlalt...
Și se ridicã râzând:
- Ce frumoasã-i viaÈ›a!

ÃŽnchid uÈ™a în urma lui È™i mã grãbesc sã notez, ca sã nu uit: "nu trebuie sã ne grãbim sã facem totul în viaÈ›a asta È™i nici sã forÈ›ãm ordinea lucrurilor."
Am sã scriu asta pe oglindã. Nu se È™tie când îmi va folosi...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!