Deunăzi, ca în fiecare dimineață, îmi pregăteam cafeaua cu foarte mult spor. Mă uit pe fereastră și am vazut o doamnă atentă care își plimba pesemne nepoata. Era o zi de vara, dar mie îmi oferea senzația unei toamne incipiente, cu încălțări lunecânde pe gheață. Doamna era calmă și neafectată de puful ce acoperea și cel mai mic petic de iarba din împrejurimi, iar domnișoara era veselă și roșie în obraji ca și când ai fi strâns-o timp de minute prețioase între palmele tale. Revin cu ochii în cafeaua mea, hmm, aproape e gata...o torn într-o ceașcă de mult uitată din vitrină și mă așez pe scaunul preferat cu spătar. E dulce cafeaua.

Fetița are părul scurt și o privire iute, e sprintenă și se joacă cu picioarele, încercând să formeze un șir lung de cifre cu călcâiele. E veselă! Și am aflat și destinația plimbării: bunica o va duce la un centru de arte plastice. O alegere bună, dar dat fiind faptul că energia ei ar recomanda-o pentru alte activitați, mă întreb dacă o va încânta. Hm, dupa privire, pare-se că DA! E încântată și cu greu se stăpânește să nu-și grăbeasca bunica.

De îndată ce ajung la locul stabilit, domnișoara Eliza capăta un aer închistat, aproape tenebros. Îmbrăcată într-o rochiță care nu i se potrivește gesturilor, și anume, maronie cu flori roșii, vrea să o convingă pe bunică să plece, dar se oprește repede. Poate a realizat că există ceva contradictoriu între ea de acum și cea cu jumatate de oră în urmă. Cursul normal al înscrierii se deruleaza, iar Eliza primește acordul de a se alatura celorlalti copii, care!, deja și-au ales ce anume le place cel mai mult.

La fel de nesigură de alegerea facută cu 2 săptamâni în urmă de a veni aici, Eliza face pași greoi și cât se poate de rari. Are ochii mari și pătrunzători ațintiți către profesoară încercând să-i smulgă o promisiune cum că îi va plăcea unde o va duce. Profesoara vorbește cu bunica ei și o asigură că în 3 ore va putea reveni să o ia pe domnișoară înapoi acasă. Eliza nu observă nimic din toate astea pentru că este prea concentrată asupra lucrurile pe care le fac cei aproximativ 15 copii din încăparea azurie.

15 copii pur și simplu exaltați și o domnișoară neîncrezătoare în forțele ei. Se apropie de una dintre fete și observă că avea mâinile pline de acuarelă...i-a plăcut ce făcea, la fel și rezultatul, dar parcă în sinea ei își zicea că nu merita efortul. Altă fată construia tablouri cu bucăți de material textil, un băiat făcea traforaj, altul modela în lut, și toți erau foarte acaparați. Dupa 20 de minute de plimbat și admirat operele celorlalți, ambițioasă din fire, Eliza ia în mânuță un set de pensule pe care le contopește cu o culoare vie și strălucitoare - galben. Apoi îi adaugă un pic de alb, un pic de portocaliu, în final verde pentru a fi destul de crud, și soarele frumos și cald pe care l-a purtat cu ea tot drumul răsare și pe coala ei. Este mulțumită, dar chiar și așa tot nu contenește să îi aducă tot soiul de perfecționări, ba la raza a 4-a, ba la raza a 5-a.

O fată dulce prinsă într-o strâmtoare a deciziei, alege o lume colorată și aprinsă, precum dorințele-i subtil conturate, în care să vadă mai clar și mai în amănunt țelul pe care orice copil și-l dorește să-l împlinească. Și toți suntem niște copii, niște copii dulci.

La fel de dulci precum cafeaua mea. Care, acum realizez, că s-a răcit.

Nu-i nimic, o iau de la capăt. Și îmi încălzeam cafeaua, in timp ce ....