(piesă în trei acte)

Actul 1
(sau orgoliul tăblițelor)


Decor
Urbe importantă, cu pretenții. Cehi, nemți, unguri au trecut pe aici, însămânțând adânc în ogorul eu-lui local mândria! No așe!

Mediu social
De veacuri s-au mișcat legănat, deal-vale, sus-jos, încât chiar Dumnezeu, când a căutat model pentru chip și asemănare, aici s-a oprit! Albul zilei e inspirat din culoarea iilor, negrul nopții din broboade și veste! Iè!

Personajele
- Stai, zic, adicătelea Domnu’ s-o inspirat după chipul ardelencelor și l-o făcut pe Adam? Vezi că ți s-or rupt hățurile și nu mai strunești telegarii!
Întoarce capul, mirat. Ochii îi cresc instantaneu în orbite, albul lor explodează ca un bliț apoi se stăpânește (se vede pe frunte efortul de a-și controla reacțiile), zâmbește și ridică de pe masă cana cu vin roșu, fiert, cu guler de spumă roz.
- Doamne-ajută!
- Să dea Domnul, răspund! Bun vinul?
- Nu e bun, e excepțional, domnule! Negru, dulce, aromat și fierbinte! Ambrozie, nu vin! Elixir! Bea o gură zdravănă și strigă spre tejghea: domnu’ Lucian, o cană pentru domnu’! Beți? mă întreabă, fac cinste.
- Beau, nu vă voi refuza acum, dacă tot m-am băgat cu de-a sila peste dumneavoastră!
- Că bine ziceți, nu v-am observat când v-ați așezat, îmi cer scuze!
Zâmbesc. Era atât de cufundat în gânduri încât nu m-a auzit când am întrebat dacă pot să iau loc la masă. Avea o carte în mână, deschisă, dar privirea se disipa undeva spre vârful nasului. Părea dovada clară a existenței lumilor paralele, trupul era aici, pe scaun, spiritul hălăduia prin cine știe ce coclauri ale cosmosului, răscolind tufișurile ca să zgornească ideile kabalei, gnozei ori cine știe, ale Creației! Pieptul i se mișca ușor, deci respira, buzele rosteau cuvinte doar de el auzite și asta m-a făcut să nu îi pipăi încheietura brațului, să văd dacă are puls.
- Mitică, zic, întinzând mâna peste masă.
Mă fulgeră iar cu blițul albului ochilor ce par să sară din carcasa craniului.
- Dom’le, zice, pricep că mi-ai citit gândurile, asta e, oameni și supraoameni, ăăă, „ne-oameni” - citez din frații Strugațki, la tot pasul, ca politicienii, ca parlamentarii, că comparația – stai, nu e cacofonie, e aluzie, bre! – cu ciupercile nu mai corespunde cantitativ, alea sunt pe cale de dispariție, pe când elenele de Pleșcoi-Bârlad și pontacii de București-Gorj sunt ca limacșii! Revin la subiect! Mi-ai citit gândurile, e ok, oi fi având tu maieu violet, că se poartă culoarea asta care pe vremuri era interzisă, cu excepția vestalelor și curtezanelor, dar de unde știi că mă numesc Mitică? Ia dă-te mai aproape, ai lentile de contact, să maschezi albastrul epoleților, reflectat în privire? Și dacă fac cinste cu o cană de vin fiert nu înseamnă că am fumat amândoi în gardă, pe ascuns, să nu se vadă jarul și să înfundăm bulăul! Nu ne batem pe burtă, ce naiba! La noi în Ardeal nu încap talente de Pantelimon! Clar! Dom’ Lucian, nu mai fierbe vinul ăla!
- Stați puțin, Mitică sunt eu! Sunt onorat să vă cunosc!
- Dom’ Lucian, hai cu vinu’ ăla dacă e gata! Așa zi, bre, că-mi dădu-se laptele-n foc! Mitică? La naiba, ce chestie, parcă suntem personaje din blogul “De vorbă cu mine”, să trăiți, dom’ Mitică!
- Doamne-ajută, dom’ Mitică!

Gong...

Bun vin! Parcă am un ochean întors în mine, văd carcalacii vinului cum se mișcă și invadează tot, forfăind ca ameobele sau paramecii ăia din picătura de apă sub microscop! S-au cățărat până la rădăcina părului, au coborât până în vârful șosetelor de lână și s-au adunat cuibar undeva pe sub coaste, făcându-mă să mă las pe spate, mulțumit de viață de parcă aș fi Pillat spălându-se pe mâini, la Miorcani!
Mitică se șterge pe mustăți, mijind ochii de oțel coclit așezați în centrul unor rețele de riduri de parcă ar fi servere de mare capacitate! Barba încă mai are fire negre, așa cum era odinioară crema de Guban, părul e rar și de un gri-cenușă. Zâmbește pentru că știe că știu ce gândește! Zâmbesc, știe că știu că știe ce gândesc!
- Ce citești, dom’ Mitică?
- O carte lansată de curând, o carte despre copilărie și nu prea, o carte despre satul natal și nu prea, o carte autobiografică și nu prea, un roman și nu prea, o monografie și nu prea, o carte cu pretenții, cu mari pretenții, mai ales că e deja o continuare...
- Nu mă lua repede că amețesc! Noi, ardelenii, trăbă să cujetăm cu viteza boului în brazdă pentru a pricepe tăt, stai să reluăm: despre copilărie ziceai...
- Ziceam, da nu mai zic! Mai degrabă este vorba despre satul din perioada copilăriei, nu despre copilăria autorului...
- Cine e autorul?
- Drăghin Vornicu.
- Să fim meticuloși, treabă nemțească, la noi în Ardeal tăt lucru-i cu rost, nu ne miticim și noi, păstrăm steagul sus pe cetate așa cum ni l-o lăsat Iancu, nu-l fluturăm ca pe șalvari, ca dincolo... Așadar copilărie ioc!
- Ioc! Da cuvântu ista-i turcesc, bre! Vorbim ca regățenii și noi?
- Da’ ce, bre (tulai doamne, alt turcism!), p-aicișa n-o fost raia?
- Ba o fo’!
- No dară..
- No dă-i în brânză pe mitici, turci, nemți, unguri și alte seminții, hai și-om mere mai departe!
- No hai! De sat ziceai!
- Ziceam, adică autorul zice! Și zice bine, adică începe așa, cam ca Turgheniev în ale sale “Povești vânătorești”, cu o descriere bucolică a plaiurilor, a satului și a sătenilor, ca o gură de rai cum nu e alt plai...
- Dacă nu te-aș ști de cârcotaș mai că m-aș ridica și aș aplauda acest început minunat, dar mă pune pe gânduri aluzia la poveștile vânătorești, pe-acolo se umblă cu șoalda, adică iepurele care a scăpat de trei sau patru salve și s-a pierdut în tufișuri, salutând din goană cu dosul lui alb, seara, la foc, e ditamai mistrețul, cu colții cât coarnele cerbului, cu ochii ca focurile iadului, care a trecut prin gloanțe ca la Plevna și atunci vânătorul scoate cuțitul făcut aici, la fabrică, așa cum zice vinereanul Valentin Uritescu în volumul său de amintiri, “Să ai grijă de cel bun din tine”, dar și acesta se rupe în pielea blindată a mistrețului, ori mistrețul s-a adaptat la mediu și și-a făcut implanturi ceramice sub șorici, ca tancurile israeliene în războiul din Sinai, ori oțelul cuțitului a fost sabotat de muncitorii care urau comunismul dar tot ei furau oțelul și-și făceau cuțite, adică se autosabotau, că mă pierd în paradoxuri, silogisme ori bețivisme, cum dracii s-or numi! Așadar zi pe șleau, nu mai umbla în zig-zag!
- Ai citit cartea? Ochii îi sunt ca două ferestre de catedrală, cu bolta arcuită și cu vitralii verzi-maro-albe.
- Păi nu, că de-aia te ascult!
- Nu asta, aia!
- Care aia?
- “Zig-zag”!
- E carte?
- E! Și ce carte! Te pierzi în stratul aparent de S.F., oricum excelent prezentat, nimic marțian, cosmic ori asimovian, adică o lume construită de la cap la coadă pe supoziții, pe posibilități, pe probabilități, pe formula aia care spune că dacă sunt x galaxii și doar unu la un miliard șanse de a fi viață într-un miliard de galaxii, tot rezultă o cifră astronomică de lumi inteligente, nu numai viață...
- Formula este a lui...
- Las-o, ideea e totul, nu formula. Nu simți că te ia cu furnicături de râie când te gândești că în atomul de pe substratul 6 din celula hepatică e posibil să existe un univers? Și că acolo, în timp ce enzimele alea se luptă cu balaurii sosiți din cer, adică moleculele vinului ăsta pe care îl înghițim, pe una din planete doi mitici beau vin și discută în zig-zag?
Ni se încucișează ochii, privirile, gândurile! Mai ceva ca la corul armatei, rostim în același timp:
- Dom’ Lucian, două căni! Plătesc eu!
Lucian se uită la noi, pe rând, rar, îi văd deasupra capului, ca într-o hologramă, gândul că ar fi bine să ne ia banii pe ce am consumat până acum, apoi holograma aia se sparge ca un balon din conversațiile desenelor din revista Pif...
- Bun! Hai să mergem mai departe și să ținem drumul drept în zig-zag... E sau nu e S.F.?
- E dar nu e! Este o excelentă demonstrație de știință de vârf, de frontieră, așa cum este posibil pe la americani, ruși, japonezi dar nu aflăm decât după conflicte armate iscate aiurea-n tramvai...
- Booon, stratul unu, marcat, notat în agendă “de citit”! Stratul doi? Există?
- Pffff, și încă cum! Policier! Mori! “Tăcerea mieilor”! Suspans până la ultimul semn de punctuație! “Codul lui Da Vinci”! “Pendulul lui Foucolt”! “Alchimistul”! “Peștera ideilor”!
- Hoo că iar o dai pe Turgheniev! E și Platon pe acolo?
- E! Și Socrate!
- Stai că te-am prins! Socrate e doar un personaj, el nu a existat, Platon a vrut să dialogheze și...
Zâmbește. Deasupra capului plutește bula în care Platon și Socrate stau “de vorbă cu mine”. Zâmbesc.
- Și noi existăm? zice. Te-ai gândit că suntem formați din atomi? Că într-un atom, luat ca volum, materia solidă (ăăăă, adică ce numim noi, acum, solidă) este în procent infim, unu la puterea minus nuștiucâtemilioane, restul e spațiu? Adică ai putea rătăci cu o navă mii de ani lumină de la un electron la altul, aici, în noi? Existăm sau suntem doar idei?
- Gata, m-ai convins, hai să-i lăsăm pe greci și să revenim. Nicio carte nu se respectă dacă nu are ceva aură mistică, dacă autorul nu-și dă cu presupusul despre religii și filozofii...
- Pe scurt, o să fie o noapte lungă. Nenea Lucian, cum stai cu vinul? Că noi acum începem consumația pe bune!
- Esteee, se aude de după tejghea!
- Religie zici... “Ben Hur”, curat, pur, nu plagiat, Ben Hur reloaded, aia e! Ben Hur 3.O, viteză de download enșpe terrabiți pe secundă, viteză de upload nu-ș’ câți giga... Te-ai gândit vreodată că noi suntem iadul, că în noi este închis duhul rău, pe care îl strunesc zăbrelele credinței? Pe care îl lăsăm aici, când ne înălțăm, dacă ne înălțăm? Sau cu care trăim veșnic, dacă nu ne sublimăm spiritual în lumina Tatălui?
- Uf... Clar ca penumbra, ce mai încoa și-ncolo!
- Stai că nu e tot! Intarsiile freudiene și amoroase îs în stil baroc, finalul e...
- Nu e, finalul nu e, că dacă îl spui s-a dus naibii plăcerea lecturii! Să revenim la cartea inițială! Aia a lui Drăghin! Începutul acela bucolic ascunde o hibă, deduc eu din entuziasmul tău...
- Ãăă... Păi cum să zic, după ce intrăm în peisajul mirific al satului cu oameni gospodari, care au de toate, harnici și statornici prin urgiile vremurilor, citim că oamenii nu o duceau prea bine, că erau asupriți, că de fapt abia își duceau zilele... Adică e o carte în oglindă, nu prea știi când autorul face monografie și când face pictură în plain-air, trecerea de-o parte și de alta a suprafeței reflectorizante e ca în “Alice in wonderland”, una e ce se vede și alta e ce ar vrea să se vadă...
- Păi și care-i baiul? Poate omul face o fabulă, un roman cu cheie, un mesaj ascuns, djinul din sticlă…
- Touchè, mon capitain, touchè… Aia e, cartea se vrea amplă, cu conexiuni istorico-politico-economico-etceteriste, se vorbește de imperiul austro-ungar, de războaie și coaliții, de răscoale țărănești, revoluții, de Unire, de orânduiri, de Plenare…
- Ahaaa, aici ai tu o pionieză pe scaun, nu știai cum să aduci vorba de comuniștii tăi!
- Da, am! Cartea se vrea importantă, poate este, eu îmi dau cu părerea, am sau nu am acest drept pentru care unii au murit la revoluție? Cică suntem liberi dar cum spun că atunci nu a fost rău, cum se înalță un cor de glasuri îngerești: huuooooo!!! Pupat tandru de departe: ‘r-ai al dracu’ de comunist! Primit stol de like-uri: nesimțitule! Și ce ai vrea să scriu? Că mi-a plăcut ce a zis Flaviu George Predescu în volumul de eseuri “Poetul merge mai departe”, “mai bine vă mint decât să vă spun adevărul”... Adicătelea să intru în corul aplaudacilor doar pentru a nu deranja?
- Hai, te ascult, da’ mai comand două căni!
- Rase! Să curgă pe masă! Și fierbinți, să-mi intre aburii în nas, să tușesc!
- Vineee, se aude vocea lui Lucian, care stă doar pentru noi, nici nu știm când am rămas numai noi!
- Bine că nu ai zis “noi singuri”, la plural…
- Stai să revin la comuniștii mei. Dom’ Drăghin are curajul de a nu avea curajul atitudinii, verdelui de Ardeal, o lasă așa, scăldată în apa curată a Dâmboviței după ce aceasta a colectat toate scurgerile mahalalelor, adicătelea vezi ce bine a fost când n-a fost bine? Trăiască imperiul care a impus ordinea, ce dacă un copil, atunci, își încălzea picioarele, toamna târziu, în baliga proaspătă de vacă, trăiască satul acela bucolic, în care alt copil muncea ca slugă și își usca obielele pe spinarea vitelor, noaptea, în grajdul în care dormea, o imagine clară, de icoană, a Pruncului în staul... Pruncul din noi, imagine proiectată pe cerul speranțelor... Și mai zice un lucru la fel de clar ca ghicitul în cafea, în bobi sau în mațele porcului... Cică după anii 60 casele din sat rivalizau cu cele de la oraș... A dracului dictatură proletară, în ce hal i-a adus pe ardeleni, ai dracului mitici de peste munți cum au venit ei și au impus învățământul gratuit, ba la un moment dat (băi ce jenă, mi-e greu să spun, cred că mai merge o cană, ce zici?) era și învățământ tehnic în sat, amu îi fain rău tare, s-o desființat școala, cică ar fi o idee de afaceri grozavă dacă ar deschide cineva un atelier de obiele...
- Asta cam așa e...
- Și știi ce m-a surprins?
- Știu dar te ascult!
- Așa, așa, bine faci! Cică primele cadre erau inculte! Haida-de! Adică era mai bine cu groful cult, la care munceau pe rupte? Și mă rog, unde e cultura noilor cadre? Și la ce mă încălzește că primarele meu are trei doctorate, dacă gunoaiele sunt peste tot? Unde e lucrul bine făcurt aici, în Ardealu' nost', aici, în Cujirul ăsta minunat? De ce e Vanghele primar non-stop, cu almanahele lui? Lucian, ultimul rând și tragem obloanele! Că mai am de spus un lucru!
- E de rău...
- E de rău bine de tot! Am consumat un pix cu pastă roșie încercuind greșelile... Pretenții mari, greșeli multe... Uite, am citit o carte, “Tablou cu orbi”, ținută, nene, adică respect, respect de sine, în primul rând, respect pentru ceilalți, și mai în primul rând!
- Aici ai tu o fixație!
- Am! Când îți auto-apreciezi opera ca pe un reper al generațiilor viitoare, înseamnă că ștacheta e sus! Din elan prea mare, a trecut pe sub ea! Dixit!
- Prosit! Da’ am o ultimă întrebare!
- Bagă!
- De ce actul întâi se numește “orgoliul tăblițelor”?
- Vino să te pup, inteligentule! Aici e cheia, neicule! Autorul a mascat în paginile cărții traducerea tăblițelor!
Ochii mi se cască mai ceva ca la bufnițe, noaptea!
- Și? Care e? întreb, nemaisuportând tăcerea superioară a lui!
Se apleacă spre mine, privind în jur să nu fie urechi indiscrete! Zâmbește pentru că-mi vede zâmbetul și-mi răspunde la întrebarea care abia înmugurește în mine.
- Ho, nu te grăbi, traducerea e scrisă, e în văzul tuturor, problema e cine pricepe... “Tablou cu orbi” este o propoziție, nu un titlu, e palmă peste ceafă, neicule, orbii care văd tabloul și nu pricep! Așa și aici, traducerea e în dulcele grai al nost’, de aici, din Ardeal, e metalingvismul născut și nu făcut, e Cuvântul, primul și ultimul, e...
- Zi, că mor!
- “Mâncauar”!

Parcă un fior s-a strecurat printre mese, parcă spiritele hălăduiau prin cine știe ce coclauri ale cosmosului, răscolind tufișurile ca să zgornească ideile kabalei, gnozei ori cine știe, ale Creației!

(Lumina scade, miticii beau ritualic din cănile albe, vinul roșu picură pe la vârfurile gri ale mustăților, Lucian cască, ștergând mecanic cu colțul halatului albastru tejgheaua maro...)



Actul 2
(sau masa de Crăciun)

Decor
Cald, convectorul pe treapta a 5-a, ciorapi de lână în picioare, parchetul e cald, semn că și vecinul de la trei a pornit, în sfârșit, căldura! Pe fereastră se văd dealurile albe ca într-o pictură naivă, pe perete tabloul lui Abrudan îmi arată aceleași dealuri verzi. Televizorul știe una și bună, canalul Hit music, așa că mă delectez cu Boney M și Hot Chocolate!

Mediu social
Bloc de garsoniere, ultima oară a fost văruit prima oară, la darea în folosință, adică la doi-trei ani după ce a murit Gheorghiu-Dej, hai că nu e chiar așa mult de atunci, holurile nu mai au uși, casa scărilor nu mai are ferestre, împletire cu natura la maxim! Osho pe trăite, nu pe citite! Mai ales că prin pereți rezonează clar versurile hitului de culoare “săru-mâna doamna mea, vai ce-mi place rochia, aaa, aaa, vreau să pun mâna pe ea”...

Personaje
Ea și El.

Gong...

Crăciunul e pe vârful dealului, deja îl aud cum coboară panta, chiuind, cu fundul pe o pungă de celofan, cu ciubotele ude, cu nasul roșu, cu pletele albe în vânt, ca un motociclist care și-a uitat vârsta, căciula e undeva prin spinii unui măceș, moșul e vesel nevoie mare și parcă văd că intră pe ușă strănutând, ia să-mi pun la îndemînă folia cu paracetamoale și să fierb un ibric cu ceai de fructe de pădure, până se drege mai povestim, mai schimbăm amintiri din vremuri de demult...
Așaa, acum să vedem ce pregătim pentru masă! Anul ăsta nu facem sarmale, am avut acum patru ani și mai schimbăm și noi meniul, puțină fantezie nu strică! Cozonacul a fost acum doi ani, pac – l-am tăiat de pe listă, așa, friptură... Iar friptură? Colesterol d-ăla răul? Niet, delete! Boon, ce mai avem, ce mai avem, hopaaa, cârnați! E, așa da, asta da atmosferă de crăciun, deja simt mirosul de usturoi, mmm...
Pun cârnații pe masa din bucătărie și deja mă simt ca în Prado, flăcările din Guernica, moizaic de culori á la Dali, fiori ascunși dar promiși ca în clar-obscurul din tablourile lui El Greco, mirodenii ca pe corăbiile lui Magellan, de fapt corabia, că numai una a trecut de Filipine, și nu a lui Magellan ci a secretarului acestuia, el capitan rămânând acolo, încă mirat că niște sălbatici în pielea goală nu s-au speriat de muschete, arbalete, coifuri și prapuri...
Înghit în sec, aranjez cei doi cârnați în tigaia de teflon, pregătesc păhăruțul pentru ghinars, scot de la frigider doza de Silva neagră și înțep cârnații, care mi-au bulversat simțul olfactiv mai ceva ca teroriștii unui alt decembrie... Sfârâitul tigăii mă face să clipesc din ochi ca un televizor Snagov 251 cu baleiajul vertical dat peste cap, imaginile se suprapun, se aleargă, se adună într-un chip zâmbitor, care îmi spune:
- De ce nu pui două pahare?
Imediat sar și remediez problema, ușor jenat de lipsa de atenție! Ea continuă:
- Mă ocup eu de cârnați, cozonacii sunt în cuptor, ciorba de perișoare e gata imediat, am făcut și o salată de fructe, fugi la piață și ia un vin roșu, dulce, până te întorci masa e aranjată, dragul meu…

Beep-beep-bep, mă trage telefonul de mânecă! Pfff, mesaj! Fum! Fum? Cârnații arată ca două cabluri electrice trecute printr-un scurt-circuit, uleiul a pictat în puncte aurii-cafenii faianța, ca un tapet imitând chiparoșii lui Van Gogh...
Sting focul, răstorn cârnații în coșul de gunoi, scot salamul din frigider, îmi tai două felii zdravene, îmi pun la îndemână cana cu ceai de fructe de pădure și dau mai tare televizorul care îmi masează sufletul, spunându-mi: ”when I need you, just close my eyes end I hold you”…
Pe displayul telefonului pâlpâie mesajul FCT, fericit crăciunul tău...


Actul 3
(happy end)

Gong...

Televizorul derulează imaginile videoclipului “74 – 75”, eu sforăi, cu telecomanda în mână... Aceasta alunecă și lovește parchetul cu un zgomot sec, de nucă mâncată de ciori și rămasă în iarbă, peste care calci fără să o vezi, tresar ușor, îmi plimb mâna peste nas și continui să sforăi, împăcat cu sinele eului meu...

Cortina