În serile pâcloase,
când drumul se mai simte
doar cu jumătatea amorțită a inimii,
intră în toate liniștea
aceea alunecoasă,
care nu e a ta, nici a celorlalți -
e liniștea rămânerii fără chip
a celor pierdute,
căci pierderea e doar ștergerea treptată
a suprafețelor
până la confundarea cu întunericul
spre care mergem neștiind
dacă mâine ne vom trezi
în aceeași lume.
Dacă vom mai fi
în aceeași dimineață.
Dintre toate,
umbra ta e cea mai mare,
că ajung să cred că ea, singură,
poate să facă noapte aici,
să mai dea chip lucrurilor
fără chip.