SCENA III
DOCHIA aduce, p-un cârpător , bostanul spart în bucăți.
Ies aburi. ÞUGULEA, pe două tăvi de argint, faguri de miere,
pere și struguri. OANA se duce cu un vraf de fâșii la puț și le-așează în albie.

ÞUGULEA: Loc, loc... struguri mascați... parcă ar fi lacrimi... și faguri cu miros de sulcină... și pere ca...
REVECA: Cum?
ÞUGULEA: Iacă o vorbă.
REVECA: De unde știi?... Șterge-te la nas... Uf! și ai și sabie... Multe urzici ai tăiat...
ÞUGULEA: Sunt moldovean... Þugulea al lui Moghilă... Să nu râzi de mine... Măria-sa doamna m-a pus să-nvăț slujbă domnească... Pân' la sabie...
REVECA: Sât!... Vine...


SCENA IV
ȘTEFAN vine de la dreapta din ogradă. Mustățile și părul,
aproape albe. C-o mână ține pe DOAMNA MARIA, cu alta o
sabie dreaptă cu mânerul cruce. La câțiva pași, câțiva curteni
și aprozi în haine împodobite.

ȘTEFAN: Ce e tăcerea aceasta, fetelor? Parcă sunteți pui de găină când trece uleiul... Parcă sunteți un stol de vrăbii încremenite în stuhăraia din iazuri când aude chiotul... Parcă sunteți niște flori de luncă când n-adie vântul... Smerite? Mie nu-mi plac oamenii smeriți... Veniți să vă blagoslovesc. (Fetele se apropie sfioase.) împrejurul meu... așa... așa... ca ierburile crude de pe bătrânul turn al Sucevei... Da... da... sărută mai bine, nu te sfii, Ilinco... mai bine, fata pârcălabului Dajbog... Da... da... pe rând... Ileana, erai mica când pieri Hrâncu... Și tu, Oleană, ai să vezi pe tat-tău Duma. (Toate sărută mâna domnului. Þugulea nu se mișcă, încremenit.) Dar tu? Tu ești stană de piatră? Ai sabie? A? Bine. Din moșoroi, Moghilă. (Vede pe Oana înlemnită cu fâșiile în mâini.) Dar tu? Băbătie! Ce speli? Știi tu pentru cine nălbești?
OANA: Da...
ȘTEFAN: Pentru cine?
OANA: Pentru preaslăvitul nostru stăpân...
ȘTEFAN: Pentru preaslăvitul nostru stăpân... Pentru osul lui! De câte ori îmi înfăș pulpa dreaptă zic doamnei: "Oana, piciorul meu. Piciorul meu, vrednic ca Oana." (Scapă sabia intr-adins.) Oană... (Oana ridică sabia, i-o dă și dă sa-i sărute mâna, dar n-o ajunge.) Să mă cobor la tine, ori să te-nalți la mine? Privește drept în dreptul ochilor mei. A! tu plângi, Oană? Și de ce? Aide... vino încoace... bătrâna mea prietenă. Pe creștetul tău să cadă sărutatul voievodului ca ploaia peste holdele verzi. (O sărută în creștet.) Destul ați lucrat. (Face semn să se ducă. Fetele se duc binișor și în ordine.) Apune soarele pe după trâmbele fumurii. Să lucrăm și noi. (Se uită lung după ele, mai ales după Oana.)
DOAMNA MARIA: Seamănă cu măria-ta... Ca două picături de apă...
ȘTEFAN: Una care pică acum și alta care a picat odinioară... Abur... risipit... Pe una o văd... pe cealaltă...


SCENA V
ȘTEFAN și MARIA.

DOAMNA MARIA: Stăpânul meu, toamna a sosit, soarele apune trist și, în urma lui, o baltă de sânge. Vremea o să se strice... Ploi subțiri care pătrund... frig... viscol... Rămâi, sfântul meu stăpân...
ȘTEFAN (trăgându-se pe un jeț): Te rogi ca un copil... întâiași dată...
DOAMNA MARIA: întâiași dată... (Îi ia mâinile amândouă.) Ah! Moldovo, căci nu ți-e milă...
ȘTEFAN: Milă?
DOAMNA MARIA: De mine...
ȘTEFAN: De tine și de Moldova. De una fără alta, nu... nu-mi stă-n putință. Domnul care desparte ce e al lui de ce e al țării...
DOAMNA MARIA: Dar nu vezi măria-ta...
ȘTEFAN: Că sunt bătrân...
DOAMNA MARIA: Nu...
ȘTEFAN: Că sunt bolnav...
DOAMNA MARIA: Nu... nu... adică...
ȘTEFAN: Adică, da...
DOAMNA MARIA: Abia te văzui mai bine...
ȘTEFAN: Mario, Mario, ce bolnav? Ce picior? Uită-te la mine... Așa privește un om bolnav? Și nu merg bine? (Face câțiva pași, apăsând ceva mai adânc pe piciorul drept.) Ieri nu-mi zâmbiși când încălecai pe Voitiș?
DOAMNA MARIA: Da... Păreai un arhanghel!
ȘTEFAN: Ei...
DOAMNA MARIA: Rămâi, stăpâne! Îngrijești de Moldova îngrijind de sănătatea ta...
ȘTEFAN: Pocuția...
DOAMNA MARIA: Iarnă... Viscole...
ȘTEFAN: Ah! Pocuția!
DOAMNA MARIA: Să înceapă primăvara...
ȘTEFAN: Iarnă e aici (aratăpărul), și niciodată primăvara nu va mai sosi. Iarna, călăreți moldoveni străbat codrii, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților și turnurile lor se năruie. Viforul are ochi! Și pe când ai noștri deschid pârtii prin nămeți, leșii se cocoloșesc la Halici, la Lew, care pe unde apucă.
DOAMNA MARIA: Măria-ta!
ȘTEFAN: A... Doamnele nu sunt femei... Femei sunt destule...
DOAMNA MARIA: Nu, măria-ta... (Surâde.)
ȘTEFAN: Așa da, Mario! Râsul tău... Erai de paisprezece ani când mi-ai râs întâi... Ah! Munteanco! nu-mi strica socotelile... Mai târziu oi fi ori n-oi mai fi...
DOAMNA MARIA: O! ce zici...
ȘTEFAN: De douăzeci de ani turcii stăpânesc Chilia și Cetatea-Albă, că leșii n-au ținut învoiala. Atins la miazăzi, poporul ăsta trebuie să se ridice la miazănoapte. Sunt vro șase ani... Ioan Albert... Iagelonul... Craiul Poloniei... Ca un hoțoman năvălește în Moldova. Îl izbesc la Cosmin, în Dumbrava-Roșie, și-l duc învins, bolnav, umilit, până aproape de Lew. Doborâi trufia Iagelonului. A îngenuncheat la Colomeia Ștefan în fața Poloniei, îngenunche Polonia în fața lui Ștefan!... Pui stăpânire pe Pocuția. Primesc judecata craiului Ungariei, a lui Vladislav, a frățâne-său. Să aleagă el hotarele și să ne facă lege. Și la ziua pusă, împuterniciții lui nu vin. Și tocmai acum îmi da de veste Ion Grumază, pârcălabul din Cernăuți, că leșii se arată pe sub poalele Haliciului. Apoi nu, Mario, nu se poate, trebuie să stăpânim Pocuția, că această bucată de pământ e mai mult moldovenească ca leșească, ș-o ținem zălog pe bani buni din punga strămoșilor, ș-o avem cu armele noastre, și Ștefan n-a murit încă...
UN CURTEAN: Măria-ta, pârcălabii.
ȘTEFAN (face semn să vie): Mario... lasă... lasă...
(Doamna Măria iese pe ușa din stânga.)


SCENA VI
ȘTEFAN, hatmanul ARBORE, pârcălabul NEGRILÃ, pârcălabul
DRAGOȘ, pârcălabul ALEXA, pârcălabul COSTEA, pârcălabul
ȘANDRU, fostul pârcălab bătrânul HRÃMAN, vornicul JURJ.
(Toți intră pe poarta din dreapta.)

ȘTEFAN: Bine ați venit, boieri d-voastră!
TOÞI: Să trăiești, măria-ta!
ȘTEFAN: Cu toții. (Dă mâna pârcălabilor și ei i-o sărută.) A! și moș Hrăman! Gata! Veniși! E nuntă! Pe frunte semn... La ceafă semn... umărul drept mai jos... mâna stângă ca un arc... deștele zdrobite... abia te mai ții... Ce mai vrei, bătrâne? N-ai văzut destule?
HRÃMAN: Nu mi-e dat să vreau sau să nu vreau. Voința măriei-tale, voința țării. De vrea pace, pace, de vrea război, război. De n-aș fi venit, n-aș fi vrut ce vrea măria-ta... Ș-apoi asta nu pot...
ȘTEFAN: E, cum stau hotarele, pârcălabi, că după cum închideți ochii așa doarme și țara.
PÂRCÃLABUL NEGRILÃ: Eu lăsai pe...
ȘTEFAN: Toader.
PÂRCÃLABUL NEGRILÃ: Da, la Hotin. Bine. Litvanii și rușii sunt cu minte de când i-ai cumințit măria-ta.
PÂRCÃLABUL ALEXA: Din turnul de la Orhei nici un semn de ropot. Senin cât bate ochiul. Ai liniștit pustietățile d-a lungul Nistrului. Ș-apoi am lăsat pe...
ȘTEFAN: Pe pârcălabul Ivanco.
PÂRCÃLABUL ALEXA: De trei ori a cetit cartea măriei-tale, da' tot i se părea că-l chemi pe el.
PÂRCÃLABUL COSTEA: În Soroca ne-ntărim mereu, și bună pace.
PÂRCÃLABUL ȘANDRU: Romășcanii, ce ară și seamănă toamna, seceră și treieră vara. Se-mbogățesc, dar nu se dau lenii. Din Crăciuna, vești bune. Nimic d-a lungul Milcovului. Așa îmi scrie staroste Buhor.
VORNICUL JURJ: în Þara-de-Jos, tihnă. Negoțul se petrece fără cârcotă. în Chilia și Cetatea-Albă — că de prin partea locului viu — numai doi subași cu roatele de turci, cât sji păzească cetățile.
PÂRCÃLABUL DRAGOȘ: Ungurii mai mult ar asculta de cuvântul măriei-tale ca de cuvântul craiului lor. Și pârcălabii din Cicei și Cetatea-de-Baltă, ca la ei acasă în milocul un-gurimii.
ȘTEFAN: Da, pace de jur mprejurul țării, ca și înlăuntrul ei. Da... (trage sabia pe jumătate) se mișcă și stă cumpănă la odihna țării... Dar i-a venit iar rândul... Gata, Luca?
HATMANUL ARBORE: Gata!
UN CURTEAN: Măria-sa Bogdan.


SCENA VII
Cei de sus. BOGDAN, bătrânul logofăt TÃUT, bătrânul postelnic
ȘTEFUL, pârcălabul GRUMAZÃ, clucerul HRINCOVICI, vameșul
CHIRACOLA, postelnicul TOADER, paharnicul ULEA, stolnicul
DRÃGAN, jitnicerul STAVÃR, clucerul MOGHILÃ, PETRU RAREȘ, mai
mulți căpitani, hânsari etc.

TOÞI: Să trăiești, măria-ta.
ȘTEFAN: Cu toții, boieri d-voastră! (Se repede spre Bogdan, șchioapătă și se oprește.) Ah! am să te îndrept eu! (îmbrățișează pe Bogdan.) Măria-sa vodă Bogdan! De pe drumuri... însemnat în bătălii înainte d-a domni singur... Firește că singur... Așa se cuvine unui fecior de domn moldovean... Ești mai răsărit ca mine...
BOGDAN: Cin' să te-ajungă pe măria-ta!
ȘTEFAN: Tu!... Și să mă-ntreci... Tu, sfios ca o fecioară, nu ești sfios când drumul calului și sabia vâjâie și luminează ca fulgerul... Da, da... Ce e, Grumază, pe la Cernăuți și dincolo?
PÂRCÃLABUL GRUMAZÃ: Bine-ar fi... Ce zici, ducere Hrincovici?
ȘTEFAN: Ei...
CLUCERUL HRINCOVICI: Pocuția așa ș-așa...
ȘTEFAN: Pocuția numai așa să fie!
CLUCERUL HRINCOVICI: Că lesii se trag la judecată la căpitănia Haliciului, rusnecii și moldovenii se supun legilor țării noastre.
ȘTEFAN: Dar vămile?
VAMEȘUL CHIRACOLA: Unii plătesc, alții zic c-au plătit cardinalului...
CLUCERUL MOGHILÃ: Alea-s vămile văzduhului...
ȘTEFAN: Cardinal, iagelqn, bolnav, trufaș, leah... Ce nu e din câte n-ar trebui să fie? Și nimic din câte ar trebui să fie... Și tu, Tăut? Și tu, Ștefule? O! prietenii mei, cu bărbile până în pământ, nămeți nenvinși de oameni, albiți de griji și de vremuri...
LOGOFÃTUL TÃUT: Cu tinerețea, măria-ta...
PQSTELNICUL ȘTEFUL: ...Așa, bat-o pustia...
PÂRCÃLABUL HRÃMAN: Vărul Tăut zise o vorbă... Că de la Dumnezeu este...
ȘTEFAN: Postelnice Toader, ce știri de pe unde-ai umblat? Ai adus?... Ai vorbit cu dogele? Te-a blagoslovit sfântul de la Roma?
POSTELNICUL TOADER: Adus, măria-ta. Om iscusit și cu știință. Venezia, ca și cum ai visa. Noul doge se logodea cu marea.
CLUCERUL MOGHILÃ: Frumoasă mireasă!
ȘTEFAN: Arunca inelul în valuri...
CLUCERUL MOGHILÃ: Bună de strâns în brațe!
POSTELNICUL TOADER: Și numele tău cinstit și lăudat...
ȘTEFAN: Știu... Dar bani?...
POSTELNICUL TOADER: De...
CLUCERUL MOGHILÃ: Ce e cu banii ceia?... Cam de mult îi așteptăm...
ȘTEFAN: Negustori, Moghilă... Nu mi-au dat ei nici la Baia, nici la Podu-Înalt, nici la Războieni, dovedind lumii că nu sunt omul lui Matiaș. Acum la... (Se privește.) Negustorii au dreptate!... Ei, la Roma?
POSTELNICUL TOADER: La Roma...
ȘTEFAN: Blagosloveniile urmașului lui Sân-Petru, mie, sabia lui Christos... Doamne, iartă-mă... Și cum îl cheamă pe doftor?
POSTELNICUL TOADER: Jeronimo da Cesena.
CLUCERUL MOGHILÃ: După nume trebuie să aibă o barbă cât toate zilele...
POSTELNICUL TOADER: Ras și cu plete lungi.
ȘTEFAN: Acum la ale noastre. Boieri, știți că Alexandru al Poloniei iar a cerut zi, zi peste zi, lege peste lege, că n-ar fi fost față. Iar să ne judece frățâne-său Vladislav. La 2 noiembrie. Degeaba s-a pus. Iacob de Buczacz, omul cardinalului, n-are să vie, ca și omul lui Ion Albert. Noi s-așteptăm în Cernăuți cu 5.000 de oaste aleasă. Toți călări. Sosește, bine; nu? o plimbare-n toată Pocuția ș-o raită până la Haliciu, și poate și mai sus. Ș-apoi se va ști cine e pârcălab acolo și cine nu e, cui se cuvine adunarea vămilor și cui nu.
TOÞI (afară de paharnicul Ulea, de stolnicul Drăgan și de jitnicerul Stavăr): Da, măria-ta.
ȘTEFAN: Nu, măria-ta?... (Apucă pe paharnicul Ulea de guler.)
PAHARNICUL ULEA: Am socotit...
ȘTEFAN: Ce-ai socotit?
PAHARNICUL ULEA: Că... cu sănătatea măriei-voastre...
ȘTEFAN: Ce?... Boieri, cine e mai bolnav din noi amândoi?
CLUCERUL MOGHILÃ: Aci (arată piciorul), oleacă măria-ta... Aci (arată la cap) să se-ngrijească vărul Ulea...
ȘTEFAN: Ei, nu uiți că am tăiat pe din două moșiile Gădinții, Storpul și Madravilele, după dreptate, jumătate ție și jumătate răzășilor. Și te-am făcut paharnic, și ți-am dat viața mea pe mâna ta. Tustrei țineați ochii în pământ, știind că mie nu-mi plac oamenii care se uită în jos. Frunțile sus... Așa, că sus e luna, stelele, soarele și cerul... de sus ne vine harul... de sus, cearta... și sus e mântuirea și iertarea păcatelor noastre... (S-aud cântări nedeslușite din depărtări. A început să se coboare întunecimea.) Ai aprins focurile, Arbore?
HATMANUL ARBORE: De trei nopți ard.
ȘTEFAN: Ia?... Rareș, repezi... (Rareș se duce-n fugă. Se urcă pe zid.)
RAREȘ (de pe zid): Abia se văd... Vin... Din Scheia... din Lisaura... din Ciritei... de pretutindeni...
ȘTEFAN: Oh! săracii!... Săracii mei ș-ai voștri... Săraci și voi și eu... Ce bogată e Moldova! (Ștefan și boierii se reped la zidul care înconjoară ograda, afară de paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan și jitnicerul Stavăr.)
PAHARNICUL ULEA (încet): Ați văzut?
STOLNICUL DRÃGAN: Văzut.
PAHARNICUL ULEA: Nu mai e Ștefan!
JITNICERUL STAVÃR: Dar cine e?
PAHARNICUL ULEA: Umbra marelui Ștefan. (Tustrei se duc și s-amestecă cu ceilalți.)
PÂRCÃLABUL GRUMAZÃ (de pe zid): Ca niște nori albi ce se târâie pe pământ...
ȘTEFAN: Da...
HATMANUL ARBORE: Ca niște turme de berbeci...
ȘTEFAN: Da... da...
HRÃMAN: Parc-aud ceva... dar nu-i văd...
ȘTEFULj Parcă văd ceva... dar nu-i aud...
LOGOFÃTUL TAUT: Nu-i aud și nu-i văd... dar îi simt...
ȘTEFAN: I-aud și-i văd, îi văd și-i aud... O! cum se varsă apele în Siret, așa vin șuvoaiele în Suceava la chemarea voievodului lor!... Auziți?... "Sub poale de codru verde..."
HRÃMAN: Încep să-i și văd...
ȘTEFUL: Încep să-i și aud...
ȘTEFAN (trage sabia și face semn în depărtare): O! mai sunteți?... Să nu mai sece izvorul vostru!...